„Alo, centrala?!” – Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva

Alo, centrala

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata pe perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo, Centrala” si nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo, Centrala – putea sa-ti spuna numarul oricui si, in plus, ora exacta.

Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina, iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat, pana am ajuns la scara.

Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.

“Mi-am ranit degetul” – m-am smiorcait eu in telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.

“Mamica ta nu este acasa?”- urma intrebarea.

“Nu este nimeni acasa in afara de mine” – am bolborosit.

“Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea…

“Nu, ” – i-am raspuns. “M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau…”.

“Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.

“Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel” -spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie, iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia. M-a ajutat si la matematica.

Ea mi-a spus ca veverita, pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.

Am chemat “Alo, Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, “De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseasca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?”.

Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, “Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta”.

Altadata, la telefon, “Alo, Centrala!”.

“Centrala” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. “Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea. “Alo, Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta, mi-am reamintit acea seninatate si acel sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare, de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fii fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus: ”Alo, Centrala!”.

Miraculos, am auzit aceeasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine.

“Centrala.” Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunand: “Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?”.

O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns: “Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum”.

Am ras. “Deci, tu esti, intr-adevar” – i-am spus. “Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea”.

“Iar eu ma-ntreb” – zise ea – “daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi…”.

I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.

“Cu placere” – mi-a spus ea. “Intreaba de Sally”.

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la “Informatii”.

Am intrebat de Sally.

“Sunteti un prieten?” – m-a intrebat.

“Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”.

“Imi pare rau sa-ti spun asta” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma”.

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus: “Un minut, ai spus ca te cheama Wayne?”. “Da” – i-am raspuns.

“Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hartie, in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc”.

Mesajul ei era: “Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va stii la ce ma refer”.

I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva… A cui viata ai atins-o astazi?

Va multumesc,

Psiholog Alina Blagoi