Conceptul de „trauma” – Ce inseamna?

Teoria stresului poate avea o contributie import35758850_1906169172737899_2451474947810263040_nanta la intelegerea relatiilor de atasament perturbate. Teoria traumei, in diversele ei fatete, a fost o cheie si mai buna pentru explicarea faptului ca parintii, desi sunt prezenti fizic pentru copiii lor, nu pot fi totusi disponibili emotional.

 Conceptul de „trauma psihica” semnifica trei lucruri:

  • situatia deosebit de amenintatoare si coplesitoare pentru om (de exemplu, un tsunami sau un atac armat asupra sa).
  • trairea interioara a acestei situatii, care incepe cu o reactie extrema de stres, activeaza in decurs de cateva secunde toate posibilele reactii fizice si psihice si apoi duce la o intrerupere brusca a acestor activitati (rigiditate cauzata de soc, „ inghetare” etc.) pentru a nu se ajunge la moartea prin suprastimularea intregului sistem fizio-psihic,
  • urmarile pe termen scurt, mediu si lung, ale acestei stari de inundare interna si ale incercarilor de a controla suprastimularea.

Astfel, esenta unei situatii traumatice consta in aceea ca individul se afla in totalitate la dispozitia pericolului intrisec, iar excitatia emotionala cauzata de reactia la stres in plan fizic nu are nicio limita. Nivelul de excitatie interna nu poate fi scazut, intrucat amenintarea exterioara este posibil sa creasca. Frica se amplifica pana in stadiul terorii de moarte.

In incercarea de a supravietui unei astfel de trairi traumatice, procesul de escaldare se blocheaza brusc la nivel fizic si se instaleaza o stare de soc. Pe plan psihic, legatura dintre situatia traita si reactiile psihice aferente este rupta. Amintirile evenimentelor sunt blocate pe cat posibil. Senzatiile corporale, sentimentele si gandurile, izolate de evenimente, sunt de neinteles si fara sens. Similar, numeroasele urmari ale distrugerii unitatii interioare nu mai pot fi puse de catre individ intr-o conexiune cauzala cu evenimentul initial.

Cata vreme o trauma psihica nu este recunoscuta ca atare si acceptata de catre persoana in cauza, cat si de apartinatori, medici si anturaj, ea nu poate fi vindecata. Aceste lucru este valabil, de pilda, pentru nenumaratele traume din timpul razboiului, care afecteaza atat populatia civila, cat si combatantii. Deseori, nici traumele din copilarie nu sunt recunoscute, atunci cand, de pilda, copiii stau o perioada mai lunga singuri in spital, iar indivizii poarta ulterior cu ei toata viata frica pe care au simtit-o in aceste situatii.

Prin trauma, eu inteleg concret, in primul rand, una dintre cele doua forme clasice de trauma:

  • trauma existentiala, in care persoana traieste experienta amenintarii vietii sale si
  • trauma de pierdere, ca urmare a pierderii bruste a unei persoane fata de care exista o legatura de atasament profund.

Se adauga inca doua forme de trauma care nu pot fi raportate la anumite evenimente singulare, ci reprezinta o stare permanenta de neputinta:

  • traumele de atasament, in care individul nu are sansa unui contact sigur, care sa ii ofere sprijin, cu acele persoane cu care se afla intr-o legatura emotionala;
  • traumele de sistem de atasament care semnifica faptul ca, intr-un sistem de atasament, perturbarea emotionala, brutalizarea si clivajul sunt avansate, incat nu se pot evita violenta fizica si psihica, incestul si chiar uciderea unora dintre membrii acestor sisteme de atasament.

O descoperire fundamentala a teoriei traumei este aceea ca indivizii care au trebuit sa traiasca o experienta traumatica nu prea pot sa stabileasca relatii sanatoase si neimpovarate cu alti oameni, caci din cauza traumatizarii au pierdut legatura cu ei insisi si, astfel, nu mai pot intelege corect nici lumea exterioara. Din cauza intreruperii conexiunilor emotionale cu interiorul si exteriorul, ei nu se mai inteleg pe sine si nu ii mai pot intelege nici pe altii indeajuns. Ei is percep mediul prin oglinda interna distorsionata, creata de trauma. Acest efect extrem de negativ al traumatizarii afecteaza indeosebi relatiile emotionale foarte apropiate, in primul rand relatiile dintre parinti si copii si cele dintre parteneri adulti. De aceea, atasamentul si trauma se afla intr-o relatie foarte stransa. In primul rand, frica extrema pe care o lasa trauma ca urma mnezica este cea care prejudiciaza construirea unor relatii sanatoase. In locul perceptiilor, apar proiectiile.

Asadar, daca parintii au fost traumatizati la un moment dat in viata lor – indiferent sub ce forma – le va fi, foarte probabil, extrem de greu sa le permita copiilor dezvoltarea unui atasament sigur fata de ei. In locul acestuia, iau nastere legaturi insecurizante si ambivalente, in care alterneaza cautarea apropierii, prin comportamente de agatare, cu evitarea si respingerea apropierii. In aceste tipare de atasament nesigur isi au originea complicatiile simbiotice. Bazandu-ma pe experienta acumulata in multi ani de practica psihoterapeutica, am convingerea ca procesul simbiotic dintre o mama si copilul ei este in pericol de a sfarsi intr-o complicatie simbiotica de nerezolvat, mai ales daca mama este afectata de o trauma trecuta.

Pentru ca trairea traumatizanta a atasamentului lasa o pecete atat de adanca in sufletul unii om, ea duce deseori ulterior la o repetare a aceluiasi tipar de baza in relatiile emotionale apropiate. In relatiile de cuplu se reiau, de regula, tiparele confuze si conflictuale formate deja in legatura cu parintii.

Extras din cartea „Simbioza si autonomie”. Autor: Franz Ruppert

Va multumesc,

Psiholog Alina Blagoi