De ce sunt copiii nostri atat de plictisiti la scoala, nu stiu sa astepte, devin repede frustrati si nu au prieteni adevarati?

800xH_orig_3403_shutterstock_65572546-1

„Sunt terapeut ocupational cu o experienta de 10 ani in lucrul cu copii, parintii si profesorii. In practica mea, am constatat si continui sa constat un declin in ceea ce priveste evolutia copiilor in plan social, emotional si academic, precum si o crestere accentuata a dificultatilor de invatare si a altor afectiuni.

Copiii de astazi vin la scoala cu o incapacitate emotionala pentru invatare, si exista multi factori in stilul nostru modern de viata care contribuie la aceasta situatie. Dupa cum stim, creierul este maleabil. Prin mediul inconjurator, creierul nostru poate deveni „mai puternic” sau „mai slab”. Cred cu tarie ca, desi avem cele mai bune intentii, din pacate, am modelat creierul copiilor nostri intr-o directie gresita. Iata de ce:

  1. Tehnologia ca „serviciu gratuit” de babysitting

Folosirea tehnologiei pe post de „bona gratuita” nu este, de fapt, un serviciu de care „beneficiem” gratuit. Va trebui negresit sa platim, foarte curand, un pret. Platim cu sistemul nervos al copiilor nostri, cu atentia lor si cu capacitatea lor de a rabda. Spre deosebire de realitatea virtuala, viata de zi cu zi este plictisitoare. Cand copiii intra in sala de clasa, iau contact cu voci omenesti si cu stimulente vizuale firesti, o situatie la polul opus celei in care sunt bombardati cu o explozie de imagini si efecte speciale pe care sunt obisnuiti sa le vada pe ecran.

Dupa ore intregi de realitate virtuala, procesarea informatiilor in sala de clasa devine o provocatoare din ce in ce mai dificila pentru copiii nostri, deoarece creierul lor este obisnuit cu nivelul ridicat de stimulare pe care il ofera jocurile digitale. Incapacitatea de a procesa niveluri mai scazute de stimulare ii face pe copiii nostri sa raspunda cu dificultate cerintelor de la scoala.

De asemenea, tehnologia ne separa emotional de copiii si familiile noastre. Disponibilitatea emotionala a parintelui este principalul nutrient pentru creierul copilului. Din nefericire, ii privam treptat pe copiii nostri din acest nutrient.

  1. Copiii primesc tot ce vor chiar in momentul in care cer

„Mi-e foame!” „O sa oprim acum la un fast food cu servire din masina”, „Mi-e sete!” „Uite aici un automat cu sucuri”, „M-am plictisit!” „Poti sa iei telefonul meu”. Abilitatea de amanare a recompensei/de a rabda este unul dintre factorii-cheie in obtinerea viitoarelor reusite. Avem cele mai bune intentii – de a-i face pe copiii nostri fericiti –, dar, din pacate, ii facem pe moment fericiti, dar nefericiti in viitor. A fi capabil sa amani satisfactia inseamna a fi capabil sa faci fata stresului.

Copiii nostri devin din ce in ce mai putin pregatiti sa faca fata chiar si unor factori minori de stres, care, in cele din urma, vor deveni obstacole uriase in calea reusitei lor in viata.

Incapacitatea de a rabda este adesea observata in salile de clasa, in restaurante si magazinele de jucarii, in momentul in care copilul aude raspunsul „Nu”, deoarece parintii au „educat” creierul copilului sa obtina imediat ceea ce doreste.

  1. Copiii guverneaza lumea

„Baietelului meu nu-i plac legumele”, „Fetitei mele nu-i place sa se culce devreme”, „Nu-i place sa manance micul dejun”, „Nu-i plac jucariile, dar se descurca de minune cu iPad-ul”, „Nu vrea sa se imbrace singur”, „E prea lenes sa manance singur”.

Aceste lucruri le aud mereu de la parinti. De cand ne dicteaza copiii cum sa-i crestem? Daca ii lasam sa faca dupa capul lor, nu vor face decat sa manance macaroane cu branza, sa se uite la televizor, sa se joace pe tablete si sa nu se duca niciodata la culcare. De ce le oferim ceea ce vor, daca stim ca nu le face bine?

Fara o alimentatie sanatoasa si un somn de calitate, copiii nostri ajung la scoala irascibili, anxiosi si neatenti.

In plus, le transmitem un mesaj gresit. Vor invata ca pot face doar ceea ce le place si pot refuza sa faca ceea ce nu le place. Ideea de „a fi nevoie sa faca” lipseste cu desavarsire. Din pacate, pentru a ne atinge obiectivele in viata, trebuie sa facem si lucruri de nevoie, chiar daca nu intotdeauna ne face placere. De exemplu, daca un copil doreste sa fie elev de nota 10, este nevoit sa invete din greu. Daca vrea sa fie un fotbalist de succes, este nevoit sa se antreneze in fiecare zi. Copiii nostri stiu foarte bine ce vor, dar le este foarte greu sa faca ceea ce este nevoie pentru a atinge acel obiectiv. Drept rezultat, vor ramane cu scopuri nerealizate si vor trai dezamagiri.

  1. Distractie fara sfarsit

Am creat o lume artificiala, menita sa le ofere cat mai multa distractie copiilor nostri. Nu cumva sa existe momente moarte! Imediat ce intervine linistea, ne grabim sa le oferim din nou putina distractie, pentru ca altfel ni se pare ca nu ne facem datoria de parinti.

Traim in doua lumi separate. Ei au lumea lor, in care se distreaza, iar noi avem lumea noastra, in care muncim.

De ce nu ne ajuta copiii la bucatarie sau la treburile in casa? De ce nu-si pun in ordine jucariile? Aceasta munca monotona antreneaza creierul sa lucreze si sa functioneze in conditii de plictiseala, dar vorbim despre acelasi „muschi” care, la urma urmei, se cere antrenat la scoala.

Cand ajung la scoala si vine timpul sa invete sa scrie de mana, raspunsul lor este: „Nu pot. E prea greu. Prea plictisitor”. De ce? Fiindca „muschiul” care lucreaza nu are cum sa fie antrenat printr-o distractie fara sfarsit. Este antrenat prin munca.

  1. Interactiuni sociale reduse (…)

Pentru a-i aduce inapoi din acea tara straina in care copiii nostri ratacesc orbiti de iuresul, de complexitatea de lumini si culori artificiale, absorbiti in nefirescul acelei lumi tot mai iesite din rost, e nevoie sa invatam sa ne intoarcem la simplitate. Articolul Victoriei Prooday sugereaza tocmai aceasta cale.

Simplitatea in care isi cresteau copiii stramosii nostri, cand cei mici nu „beneficiau” de aceasta avalansa de imagini si stimuli, de atatea „invitatii” la placere si distractie facila, poate sa ne fie un model, la fel de valabil si poate chiar mai necesar astazi.

Complexitatea lumii noastre tot mai artificiale, deplansa de Ernest Bernea in „Indemn la simplitate”, ii conduce pe copiii si tinerii nostri catre pierderea masurii, a sensului si identitatii, catre confuzie si nefericirea traita ca urmare a necunoasterii si neimplinirii nevoilor noastre profunde.

Pe calea simplitatii, copilul invata rabdarea, stapanirea de sine, ancorarea in credinta si in nadejdea in Dumnezeu, dobandea discernamant si acel echilibru interior si asezare care-l fereau de robia launtrica pe drumul vietii.

Intoarcerea la simplitate pare, intr-adevar, un lucru greu, intr-o lume a hipercomplexitatii artificiale si a confuziei valorice. Insa doar astfel vom deveni pentru copiii nostri reazemul si calauza de care au nevoie. Cand ii nastem, ne aduc bucurie, lumina si binecuvantare in casele noastre, fiindca sunt un dar de la Dumnezeu. Sa nu lasam sa se risipeasca potentialul si darurile deosebite pe care Dumnezeu le-a pus in fiecare copil, ci sa le facem sa rodeasca frumos si, astfel, ei vor deveni o binecuvantare nu numai pentru noi, dar si pentru neamul in care s-au nascut.”

Victoria Prooday – este directorul unei clinici multidisciplinare pentru copiii cu probleme de comportament, de atentie, sociale, emotionale si de invatare.

https://irinamonica.wordpress.com/2018/04/22/nefericirea-copiilor-nostri-in-era-digitala-i/

Va multumesc,

Psiholog Alina Blagoi