Povestea Craciunului

Alina Blagoi - Povestea Craciunului

Craciunul sau Nasterea Domnului este o sarbatoare crestina celebrata la 25 decembrie (dupa calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (dupa calendarul iulian) in fiecare an. Ea face parte din cele 12 sarbatori domnesti (praznice imparatesti) a Bisericilor bizantine, a treia mare sarbatoare dupa cea de Pasti si de Rusalii. In anumite tari unde crestinii sunt majoritari, e de asemenea sarbatoare legala, si se prelungeste in ziua urmatoare, 26 decembrie: a doua zi de Craciun.

Craciunul este in zilele noastre un timp al magiei, al generozitatii si al iubirii. Este perioada in care aproape intreaga suflare umana sarbatoreste nasterea lui Iisus Hristos. Acestuia ii sunt asociate astazi o multime de obiceiuri adanc impamantenite cum ar fi impodobirea bradului, mersul cu colindul sau oferirea de cadouri celor dragi.

Originile nordice

Cu secole inainte de nasterea lui Iisus, in timpul noptilor lungi si geroase de iarna, europenii sarbatoreau intoarcerea luminii si renasterea naturii care urma sa se intample odata cu venirea mult asteptatei primaveri.

In tarile nordice aceste sarbatori erau cunoscute sub numele de Yule.

In 25 decembrie, data solstitiului de iarna conform calendarului pagan, tatii impreuna cu fiii aduceau din padure cel mai mare bustean pe care il puteau gasi si ii dadeau foc. Fiecare scanteie se credea ca reprezinta un porc, o pisica sau alt animal care se va naste in primavara.De asemenea, o mare atentie se dadea plantelor perene care ramaneau verzi de-a lungul intregului an, dovedind ca viata era totusi prezenta in aceasta perioada intunecata si rece. Pe parcursul celor 12 zile cat trebuia sa stea aprins busteanul, ospaturile se tineau unul dupa altul, se sacrificau majoritatea animalelor din batatura pentru a-i ajuta pe oameni sa depaseasca iarna aspra. Fiind un timp in care demonii si spiritele bantuiau nestingherite pe afara, se parea ca statul in casa reprezinta cea mai inteleapta solutie de urmat. La peste 1500 de km distanta, in Roma, iarna parea mai putin grea, dar festivalurile lunii decembrie erau chiar mai elaborate. Cu data de intai la romani incepeau Saturnaliile, o sarbatoare extrem de populara – un timp de distractie, bautura si orgii – care se termina cu sacrificii umane. Numita dupa zeul Saturn, care insemna „belsug” , aceasta era practic un pretext pentru a intoarce pe dos toate ierarhiile sociale. 25 decembrie reprezenta ziua centrala a sarbatorii, fiind indicata in calendarele romane drept ziua nasterii Soarelui, deoarece de atunci zilele urmau sa creasca in durata. Iulius Cezar, imparat al Romei , a fost cel care a instituit si Festivalul de Anul Nou pe 1 ianuarie. O alta sarbatoare extrem de importanta era Juvenalia, care ii sarbatorea pe copiii Romei, simbol al fertilitatii. Printre clasele superioare ale Romei manifestatiile erau semnificativ mai sobre. Multi romani influenti il celebrau pe Mithra, zeul persan al luminii, al carui nume inseamna Soarele nebiruit. Acesta s-a nascut potrivit legendei dintr-o stanca in ziua de 25 decembrie, cand pastorii din tinut au venit sa i se inchine. De fapt cultul lui Mithra era si foarte asemanator crestinismului, asa cum constata scriitorul crestin Iustin Martirul in Apologia sa prin secolul al II-lea si asa cum va remarca mai tarziu si Tertulian la debutul secolului al III-lea. Intregul sezon celebrat de romani se numea Dies Natalis Invicti Solis, adica Ziua de Nastere a Soarelui Neinvins.

Originile crestine

In timp ce romanii pagani il venerau pe Zeul Soare, o noua religie isi facea loc prin imperiu. La inceput crestinii nu sarbatoreau nasterea lui Iisus, invierea acestuia reprezentand partea esentiala a noii religii. Ba chiar a existat o puternica opozitie la celebrarea zilelor de nastere ale martirilor si a lui Iisus. Numerosi parinti ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul pagan de a celebra zile de nastere, cand, de fapt, sfintii si martirii trebuiau, in viziunea lor, sa fie celebrati la data martiriului lor, adica la data „adevaratei lor nasteri” din perspectiva bisericii. Multi crestini ai primelor secole erau scandalizati si de veselia si festivismul celebrarii, pe care il vedeau ca fiind o reminiscenta a paganismului.

Totusi pana in secolul patru problema nasterii a devenit greu de ignorat. Unii oameni nu stiau cum sa si-l imagineze pe Iisus, incepand sa creada deja ca era doar o emanatie pur spirituala a lui Dumnezeu. Asadar decizia de a-i sarbatori nasterea, insemna ca acesta a avut si o forma umana palpabila.

Cum Evangheliile nu dau niciun detaliu despre data nasterii lui Iisus, aceasta a ramas un mister. Totusi pasaje clare sugereaza ca nu a fost in decembrie. Pastorii din apropierea Betleemului care ,,traiau sub cerul liber” si se ingrijeau de turmele lor in timpul noptii, nu prea aveau ce sa caute pe afara in toiul iernii, cand se inregistrau cele mai scazute temperaturi. Pentru acceptarea datei de 25 decembrie propusa prima data de Sextus Julius Africanus in anul 221 exista doua explicatii larg raspandite. Crestinii secolului al III-lea credeau ca facerea lumii a avut loc la echinoctiul de primavara, pe atunci plasat pe 25 martie. Prin urmare, noua creatie prin „intruparea lui Hristos”, trebuia, in viziunea lor, sa aiba loc tot pe 25 martie, moment de la care numarandu-se 9 luni se obtinea data de 25 decembrie. Cealalta explicatie a fost ca la aceasta data, in lumea romana, germanica si orientala se celebrau date de nastere ale zeilor pagani. Biserica stia ca nu putea scoate in afara legii traditiile pagane cu privire la Craciun asa ca s-a hotarat sa le adopte, punand data nasterii lui Iisus in acelasi timp cu cea a zeilor pagani. Astfel, pentru a imbina cultura anticrestina cu cea crestina si spre a-i converti pe oameni la crestinism, ziua de nastere a Zeului Soare (Sun God) a devenit ziua de nastere a Fiului lui Dumnezeu (Son of God). Pana in anul 350, cand Papa Iulius I a declarat sarbatoarea oficiala a nasterii lui Iisus pe 25 decembrie, crestinii au ignorat data calculata de Sextus Julius Africanus si au inceput sa celebreze Craciunul dupa calendarul iulian, pe 6 ianuarie (data solstitiului egiptean, cand era celebrata revarsarea apelor Nilului si in „cultele misterelor” locale nasterea „eonului” din fecioara. Tot atunci grecii sarbatoreau nasterea zeului Dionis, zeul care ca si Iisus, transforma apa in vin), asa cum se mai celebreaza in unele locuri si in zilele noastre. Desi inca nu se numea Craciun, sarbatoarea nasterii lui Cristos avea o data oficiala la care sa fie celebrata.

Cum s-a raspandit Craciunul?

Totusi pe strada si in casele oamenilor, acesta parea mai degraba a fi un carnaval decat o sarbatoare religioasa. Daca cineva ar ajunge in Europa evului mediu in timpului Craciunului, ar crede mai degraba ca a nimerit in timpul Halloween-ului sau in Ajunul Anului Nou. Casele si strazile erau pline de oameni aflati sub influenta licorilor bahice si de cupluri angajate in cele mai neortodoxe activitati. Situatia a devenit atat de grava incat pana in secolul al XVII-lea sarbatoarea a fost scoasa in Anglia in afara legii. O reforma religioasa a fost inceputa de catre Oliver Cromwell, care spunea ca biserica trebuie sa ramana pura fata de paganism. Fara prea mare succes insa. Cand multi dintre protestanti au scapat de persecutiile bisericii catolice si s-au refugiat in coloniile din Lumea Noua, interesul pentru sarbatorile vesele de Craciun a fost reaprins. In primii ani, nici continentul american nu dadea prea mare importanta acestei sarbatori. Dupa proclamarea independentei, pe 25 decembrie 1879, membrii congresului Statelor Unite se aflau cu toti la ,,serviciu”. Populatia tarii a continuat sa lucreze in ziua de Craciun si in urmatorii 67 de ani. Dar pe masura ce secolul al XIX-lea se pregatea sa apuna, Craciunul va deveni extrem de raspandit, fara a fi insa nicio sarbatoare prea vesela, dar nici cu specific prea religios. America va inventa propriul ei Craciun si in acest proces il va reinventa pentru intreaga lume. Pentru ca initial a debutat cu stangul, clasele superioare si-au propus sa schimbe modul in care era perceputa sarbatoarea. Irving Washington era la acea vreme cel mai bine vandut scriitor american si in 1819 s-a folosit de experienta sa pentru a scrie o serie de povesti extrem de populare despre Craciun. In aceste istorisiri clasele superioare primeau bucuroase in casele lor oameni nevoiasi pe care ii ospatau cu toate bunatatile. Intre timp, in Europa, Charles Dickens a ,,atacat” problema Craciunului scriind in doar sase saptamani un colind de Craciun. Povestea avarului Scrooge avea sa schimbe complet perceptia despre aceasta sarbatoare, aducand familia si actele de caritate in prim-plan. Prin aceasta istorisire, oamenii au ajuns sa asocieze Craciunul cu peisajele feerice de iarna, cu mesele pline de bunatati si cu o atmosfera calda si vesela de familie. Pentru ca sarbatoarea sa prinda la public, trebuia ca societatea sa fie pregatita pentru ea. Si schimbarea majora a aparut tocmai in sanul familiei. Lumea stia acum de ce sarbatorea Craciunul, dar nu prea stia cum. Vechile traditii pagane pareau nepotrivite, dar totusi unele s-au pastrat pana in zilele noastre, alaturi de celelalte obiceiuri crestine.

Colindele crestine

Colindele au fost cantate in Europa cu mii de ani in urma, dar pe atunci nu aveau nici o legatura cu traditia de Craciun din zilele noastre. Termenul carol (colinda) este derivat din frantuzescul carole, care reprezenta un dans in cerc acompaniat de cantareti la diferite instrumente muzicale. Initial, colindele erau urari pentru fertilitate, rodire si belsug, avand o functie mai degraba rituala. Acest obicei era legat fie de inceputul anului agrar (adica de venirea primaverii), fie de sfarsitul sau (toamna, la culegerea recoltei). Pe de alta parte, un scop des intalnit al colindelor – mostenit din sarbatorile Calendelor si a Saturnaliilor romane – era acela de alungare a spiritelor rele si de reintalnire cu cei plecati pe taramul celalalt. Peste timp, din semnificatia initiala a colindelor s-a pastrat doar atmosfera sarbatoreasca, de ceremonie, petreceri si urari.

Elementul crestin s-a suprapus cu adevarat peste colinde abia in Evul Mediu, sub influenta bisericii. Majoritatea se refereau la Fecioara Maria, la copilul nou-nascut sau la sfintii care erau sarbatoriti in perioada imediat urmatoare Craciunului. De asemenea, acestea reproduceau numeroase relatari biblice cu privire la scena nativitatii. In aceasta perioada a inceput obiceiul mersului cu colindatul din usa in usa pentru a vesti nasterea lui Mesia, colindatorii primind in schimb mere, nuci sau colaci. La noi in tara colindatul are o veche traditie si a ramas intr-o oarecare masura nealterat de trecerea timpului, mai ales in zonele rurale. Tot la noi s-au pastrat si alte traditii precum mersul cu Viflaimul, cu Plugusorul sau cu Steaua. Aceasta din urma evoca momentul in care la nasterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua calauzitoare a Magilor. Putina lume stie insa ca acestia, spre deosebire de pastori, nu l-au vizitat pe nou-nascut in noaptea nasterii cum apare deseori portretizat, ci mai tarziu cand locuia deja in Betleem. De asemenea, nu se stie nici numarul lor. Se presupune ca ar fi fost trei pentru ca Evangheliile mentioneaza trei tipuri de cadouri: aur, smirna si tamaie.

Bradul de Craciun

Bradul de Craciun isi trage originile din Germania, unde decorarea lui a fost dintotdeauna o parte a celebrarii iernii. Acest obicei a fost mostenit de la popoarele nordice care isi impodobeau casele cu ramuri de brad si de vasc. Pomii, care la inceput erau atarnati de tavan, au inceput sa fie decorati cu mere care simbolizau, Gradina Edenului, iar ilicele cu care se decora casa au inceput sa simbolizeze coroana de spini a Mantuitorului. O povestioara spune ca reformatorul protestant Martin Luther King a decorat pentru prima data pomul de Craciun cu lumanari. Pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, bradul impodobit se intalnea doar in Germania si poate ca ar fi ramas acolo, daca nu se oficia in 1840 mariajul reginei Victoria cu varul ei, printul Albert al Germaniei. Acesta a adus cu el in Anglia toate traditiile de acasa inclusiv pomul de Craciun. Fotografia cu familia regala in jurul bradului decorat a facut ca in doar cativa ani acest obicei sa fie adoptat nu numai de Anglia, ci si de toata Europa.

Felicitarile de Craciun

Felicitarile au aparut prima oara in Anglia, cand copii iși exersau ortografia prin scrierea de urari de Craciun pentru parintii lor, dar Sir Henry Cole e cel care a creeat prima felicitare de Craciun adevarata. Director al muzeului londonez “Victoria&Albert”, Sir Henry a fost prea ocupat in perioada Craciunului anului 1843, ca sa iși scrie urarile de Craciun pentru prietenii sai.

Asa ca l-a angajat pe artistul John Calcott Horsley pentru a face ilustrațiile. Felicitarea era compusa din 3 pagini, cea din mijloc infațișa o familie sarbatorind Craciunul, pe prima pagina era inscripționat mesajul “Iți Urez Un Craciun Vesel și Un An Nou Fericit”.

Ciorapii de Craciun

Conform legendei, un nobil a fost atat de afectat de moartea soției sale, incat si-a rispit intreaga avere. Acest lucru le-a lasat pe cele 3 fiice ale sale, fara mijloace de intreținere, fiind astfel confruntate cu o viata de saracie crunta. Generosul Sf. Nicolae, a auzit de necazul celor 3 fete. Dorind sa ramana anonim, a incalecat pe calul sau alb și a pornit spre casa nobilului, odata ajuns acolo a aruncat 3 pungi cu bani de aur in hornul casei. Cele 3 pungi au cazut in ciorapii pe care cele 3 fete, ii atarnasera la uscat, deasupra șemineului.

Vascul

Vascul a fost folosit de preoții druizi cu 200 de ani inaintea nașterii lui Iisus, in timpul sarbatorilor de iarna. Venerau planta deoarece deși nu avea radacini, ramanea verde de-a lungul lunilor de iarna.

Celții credeau ca vascul are puteri magice, tamaduitoare, o foloseau ca antidot al otravei, infertilitații și pentru indepartarea spiritelor rele.

Era vazut de asemenea și ca un simbol al pacii, romanii ziceau, ca doi dușmani care se intalnesc sub o ramura de vasc, renunța la arme și se imbrațișeaza.

Scandinavii au asociat planta cu Frigga, zeița iubirii, și poate ca de aici vine obiceiul sarutului de sub ramura de vasc.

Cei care se sarutau sub vasc, aveau promisiunea unui an nou fericit și plin de noroc.

Craciunul in jurul lumii

Desigur obiceiurile de Craciun au fost adaptate dupa necesitati in diversele colturi ale lumii. Mos Craciun nu vine cu sania trasa de reni in Australia, ci pe o placa de surf. Australienii isi impodobesc casele cu feriga, frunze de palmier sau cu alte flori de sezon.

In China si in Japonia, pomii de Craciun introdusi de misionarii vestici in secolele XIX-XX, erau impodobiti cu decoratiuni complicate din hartie. India in schimb a inlocuit bradul cu copacii de mango sau cu bambusii, iar casele le erau decorate cu frunze de mango.

Craciunul este un fastuos festival al verii si in Brazilia, care include picnicuri, jocuri de artificii , precum si o procesiune solemna a preotilor la miezul noptii. Odata cu debutul lunii decembrie un freamat, la inceput abia imperceptibil, cuprinde parca intreaga lume. Colindele de Craciun sint primul semn. In marile lanturi de magazine si in malluri, acestea incep sa rasune din ce in ce mai devreme, inducandu-i cumparatorului ideea ca sarbatoarea bate deja la usa. Luminitele de Craciun, fotografiile cu Mos Craciun sau raioanele cu produse tematice, toate la un loc aduc ,,Spiritul Craciunului”, un concept care a fost meticulos creat de marketingul inteligent din ultimele decenii si care inevitabil pune stapanire peste intreaga populatie. Cu toate acestea, sarbatoarea are ca centru de greutate familia. Craciunul este ocazia ideala pentru membrii familiilor de a se reintalni, uneori dupa perioade lungi de despartire.

Va multumesc,

Psiholog Alina Blagoi