Povestea „Mainilor in rugaciune”

Alina Blagoi- Maini

In secolul al XV-lea, intr-un oras micut locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-si intretine familia tatal, bijutier de profesie, era nevoit sa lucreze chiar si 18 ore pe zi pentru a le oferi mancare. In plus se mai ocupa si cu orice altceva gasea de lucru prin vecinatate.
In ciuda conditiei lor nevoiase, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, vroiau sa-si urmeze visul lor, acela de a-si valorifica talentul pentru desen. Ei erau constienti de faptul ca tatal lor nu-si permitea sa-i trimita sa studieze la Academia de la Nürenberg.

Dupa lungi discutii noaptea in patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde va munci la mina si va castiga bani pentru a-l sustine pe celalalt sa studieze la Academie. Apoi dupa ce fratele care va castiga va termina Academia, dupa 4 ani il va sustine pe celalalt sa-si completeze studiile, fie prin vanzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mina.

Intr-o duminica dupa slujba de la biserica au dat cu banul iar Albrecht Dürer a castigat si a plecat la Nürenberg. Albert a plecat in minele periculoase si timp de patru ani si-a sustinut fratele cu bani. Lucrarile fratelui sau au facut imediat senzatie. Gravurile lui, sculpturile si panzele cu ulei erau mai bune decat ale multor profesori iar atunci cand a absolvit ajunsese sa castige sume importante.
Cand s-a intors in satul sau familia a dat o cina pentru a-i sarbatori triumfala intoarcere acasa. Dupa o masa lunga si memorabila din care n-au lipsit muzica si rasul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a tine un toast pentru cel mai iubit dintre fratii sai, pentru anii de sacrificiu pe care i-a indurat pentru ca el sa-si indeplineasca visul. Si cuvintele de incheiere au fost: ”si acum Albert, cel mai binecuvantat frate al meu, acum e randul tau. Acum te poti duce la Nürenberg sa-ti urmezi visul si eu voi avea grija de tine!”.
Toate capetele s-au intors cu nerabdare spre celalalt capat al mesei unde statea Albert. Lacrimile ii curgeau pe fata palida iar capul plecat si-l misca dintr-o parte in alta, in timp ce repeta in continuu ”nu, nu, nu”. In final Albert s-a ridicat si si-a sters lacrimile de pe obraji si a privit spre figurile care ii erau dragi. Apoi, tinandu-si mainile aproape de obrazul drept a spus bland. ”Nu, frate, nu pot sa merg la Nürenberg. Este prea tarziu pentru mine. Uite, uite ce au facut cei 4 ani de munca in mina mainilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel putin o data, iar in ultimul timp sufar de artrita care mi-a afectat atat de rau mana dreapta incat nu pot nici macar sa tin paharul pentru a toasta cu tine… cu atat mai mult sa fac linii delicate pe panza, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea tarziu.”
Mai mult de 450 ani au trecut. Pana acum sute de capodopereale lui Albrecht Dürer: portrete, schite, desene in carbune, gravuri etc. sunt expuse in orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este ca tie iti e familiara doar una singura, a carei reproducere o poti avea acasa sau la birou.
Intr-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui sau mainile muncite cu palmele si degetele subtiri indreptate spre cer. Si-a denumit opera simplu ”maini”, dar lumea intreaga si-a deschis imediat inimile spre capodopera sa si a redenumit tributul iubirii ”maini in rugaciune”.
Data viitoare cand vezi o copie a acestei creatii emotionante, mai priveste-o odata. Da-i voie sa-ti aminteasca – daca mai aveai nevoie – ca nimeni, nimeni nu reuseste singur.

sursa: internet

Va imbratisez cu drag,
Alina B.