Când noul îți bate la ușă, deschide-i! – Osho
Noul nu apare din tine, el vine de dincolo. Nu face parte din tine. E în joc tot trecutul tău. Noul creează discontinuitate, de aici teama. Ai trăit într-un fel, ai gândit într-un fel, ți-ai făcut o viață confortabilă pe baza credințelor tale. Apoi ceva nou îți bate la ușă și întregul șablon al trecutului urmează să fie tulburat.
Dacă lași noul să intre, n-ai să mai fii niciodată același, noul te va transforma!
Este riscant. Niciodată nu poți să știi unde te va duce noul. Vechiul este cunoscut, este familiar; ai trăit cu el mult timp, ești la curent cu el. Noul este necunoscut. Poate să îți fie prieten, poate să îți fie dușman, cine știe?!
Singurul mod de a ști este să-l lași să intre; de aici neliniștea, de aici teama! Și nici nu poți să-l respingi întruna, pentru că vechiul nu ți-a dat încă ceea ce cauți. Vechiul ți-a promis că îți dă, dar nu s-a ținut de promisiune. Vechiul e cunoscut, dar nefericit. Noul s-ar putea să fie stânjenitor, incomod, dar există posibilitatea ca el să îți aducă fericirea. Așa că nu-l poți respinge, dar nici nu-l poți accepta; de aici ezitarea, tremurul, marea neliniște ce apar în ființa ta. E firesc să fie așa, așa va fi mereu! Încearcă să înțelegi apariția noului.
Toți oamenii din lume vor noutate, pentru că nimeni nu este mulțumit de ceea ce e vechi. Vechiul nu poate mulțumi pe nimeni, pentru că e cunoscut, și odată ce e cunoscut a ajuns să se repete, fapt care îl face plictisitor, monoton. Vrei să scapi de el, vrei aventură, vrei ceva nou, și totuși când noul îți bate la ușă te dai înapoi, te faci mic, te ascunzi în vechi!
Pentru a lăsa noul să intre e nevoie de curaj, și nu de curaj obișnuit, ci de curaj extraordinar! Iar lumea e plină de lași, de aceea oamenii și-au oprit dezvoltarea. Cum să te dezvolți dacă ești laș?! La fiecare nouă ocazie te codești, dai înapoi, închizi ochii. Cum să te dezvolți? Cum să fii? Doar pretinzi că ești! Și pentru că nu poți să te dezvolți, nu poți să crești, trebuie să găsești creșteri înlocuitoare.
Tu nu poți să crești, dar contul tău din bancă poate să crească, asta e un înlocuitor. EL nu are nevoie de curaj, e perfect adaptat la lașitatea ta. Contul din bancă crește întruna și începi să crezi că și tu crești. Devii mai respectabil. Numele tău și faima ta continuă să crească și crezi că tu ești în creștere?! Nu faci decât să te amăgești singur! Tu nu ești nici numele, nici faima! Contul din bancă nu e ființa ta! Dar dacă te gândești la ființă începi să tremuri, deoarece dacă vrei să crești, să te dezvolți, trebuie să te lepezi de toată lașitatea.
Cum să devenim noi? Nu putem deveni noi cu de la noi putere, singuri! Noutatea vine de dincolo, de la Dumnezeu, să spunem. Noutatea vine de la existență. Mintea e mereu veche. Mintea nu e niciodată nouă, ea e acumularea trecutului. Noutatea vine de dincolo, e un dar de la Dumnezeu.
Necunoscutul și incognoscibilul, transcendentul, au pătruns în tine. Au pătruns pentru că nu ești sigilat și pus deoparte, nu ești o insulă. Poate că tu ai uitat transcendentul, dar transcendentul nu te-a uitat pe tine! Copilul poate și-a uitat mama, dar mama nu și-a uitat copilul!
Tu, partea, s-ar putea să gândești „sunt separat”, dar întregul știe că nu ești separat. Întregul a pătruns în tine. Păstrează contactul cu tine. De asta noul continuă să vină, deși nu-l primești cu brațele deschise. El vine în fiecare dimineață, vine în fiecare seară. El vine într-o mie și unul de feluri. Dacă ai ochi să vezi, îl vei vedea venind continuu la tine.
Existența continuă să se reverse asupra ta, dar tu ești închis în trecutul tău. Parcă ai fi într-un fel de mormânt. Ai devenit insensibil.
Din cauza lașității ți-ai pierdut sensibilitatea. Să fii sensibil înseamnă să simți noul – și atunci vor apărea fiorul noului, pasiunea pentru nou și aventură, și vei începe să pătrunzi în necunoscut, neștiind încotro mergi. Mintea consideră asta o nebunie. Mintea se gândește că nu e rațional să părăsești vechiul. Dar Dumnezeu e întotdeauna noul! De asta, legat de Dumnezeu nu putem folosi timpul trecut sau viitorul. Nu putem spune „Dumnezeu a fost”, sau „Dumnezeu va fi”. Putem folosi numai prezentul: „Dumnezeu este!” El e întotdeauna proaspăt, virgin. Și a pătruns în tine.
Ține minte că orice nou care vine în viața ta e un mesaj de la Dumnezeu. Dacă îl accepți ești religios. Dacă îl respingi, ești păgân.
Omul trebuie doar să se mai relaxeze puțin, pentru a accepta noul; trebuie să se mai deschidă puțin, pentru a lăsa noul să intre. Fă-i loc lui Dumnezeu să intre în tine acesta este tot rostul rugăciunii sau al meditației – deschide-te, spune Da, spune „Intră”, spune „Te așteptam de mult și sunt recunoscător că ai venit!”. Primește întotdeauna noul cu mare bucurie! Chiar dacă uneori este incomod, merită; chiar dacă uneori noul te duce în șanț, merită, pentru că numai prin greșeli înveți și numai prin greutăți te dezvolți. Noul va aduce greutăți. De asta alegi vechiul – vechiul nu aduce greutăți, el e o consolare, e un adăpost.
Și numai noul acceptat profund și total te poate transforma! Nu poți aduce noul în viața ta; noul vine singur. Tu poți, fie să-l accepți, fie să-l respingi. Dacă îl respingi, vei rămâne o piatră, închis și mort. Dacă îl primești, vei deveni o floare, vei începe să te deschizi… iar acea deschidere e o sărbătoare.
Numai intrarea noului te poate transforma, nu există altă cale de transformare. Și, ține minte, asta nu are nicio legătură cu tine și cu eforturile tale! Dar să nu faci nimic înseamnă să încetezi să acționezi; înseamnă să acționezi fără voință sau direcție, sau impuls din trecut. Căutarea noului nu poate să fie o căutare obișnuită, căci cum să cauți noul când nu-l cunoști, nu l-ai întâlnit niciodată?
Căutarea noului trebuie să fie o explorare deschisă. Nu cunoști. Trebuie să începi dintr-o stare de necunoaștere și trebuie să înaintezi cu inocența unui copil, emoționat de posibilități – iar posibilitățile sunt infinite. Nu poți să faci nimic pentru a crea noul, pentru că orice ai face va fi din vechi, va fi din trecut.
Dar asta nu înseamnă să nu mai acționezi deloc. Acționează fără voință sau direcție, sau fără impuls din trecut, adică acționează spontan, lasă momentul să decidă. Nu impune decizia ta, pentru că decizia ta va fi din trecut și va distruge noul! Acționează exact ca un copil.
Abandonează-te în întregime momentului, și vei găsi în fiecare zi noi deschideri, o nouă lumină, o nouă înțelegere. Iar acele noi înțelegeri te vor schimba continuu. Într-o zi vei vedea dintr-o dată că în fiecare moment ești nou. Vechiul nu mai zăbovește, vechiul nu te mai înconjoară ca un nor. Ești ca un bob de rouă, proaspăt și tânăr. Asta este adevăratul înțeles al învierii. Dacă înțelegi asta, vei fi liber de memorie – memoria psihologică, adică. Memoria e un lucru mort.
Memoria nu e adevăr și nu va fi niciodată, pentru că adevărul e mereu viu, adevărul e viață; memoria este persistența a ceea ce nu mai e. Este traiul într-o lume fantomatică, dar ea ne conține, este închisoarea noastră. De fapt, este noi. Memoria creează nodul, complexul numit „EU”, eul, egoul. Și această entitate falsă numită „Eu” se teme continuu de moarte. De asta ți-e frică de nou!
De fapt, acestui „Eu” îi e frică, nu ție! Ființa nu cunoaște frica, dar Eul se teme, pentru că Eului îi este foarte frică de moarte. El e artificial, e arbitrar, în orice clipă se poate nărui. Iar când intră noul, apare teama. Eul se teme că s-ar putea nărui. A ajuns cumva să se mențină întreg, dintr-o bucată, iar acum vine ceva nou, care îl va zdruncina, făcându-l bucățele. De asta nu accepți noul cu bucurie. Eul nu poate să accepte cu bucurie propria-i moarte – cum să-și accepte moartea cu bucurie?
Dacă nu înțelegi că tu nu ești Eul, n-ai să poți să primești noul! Odată ce ai înțeles că Eul este amintirea trecutului și nimic altceva, că tu nu ești memoria ta, că memoria este exact ca un biocomputer, că este o mașină, un mecanism util, dar că tu ești dincolo de ea, ai făcut un pas uriaș.
Tu ești conștiința, nu memorie! Memoria e conținută în conștiință, tu ești conștiința însăși. (…) Memoria este arhiva ta.
Tu ești cel care caută în arhivă, nu ești arhiva! (…) Dar memoria este întreaga energie vitală a Eului. Firește, memoria e veche, și se teme de nou. S-ar putea ca noul să fie deranjant, s-ar putea ca noul să nu fie digerabil. S-ar putea ca noul să aducă necazuri. Va trebui să te tot adaptezi și readaptezi. Lucrul ăsta pare dificil, anevoios.
Ca să fii nou, trebuie să nu te mai identifici cu Eul! Odată ce nu te mai identifici cu Eul nu îți mai pasă dacă moare sau trăiește. De fapt, știi deja că este mort. E doar un mecanism. Folosește-l, dar nu te lăsa folosit de el! Eul se teme continuu de moarte pentru că este arbitrar.
El nu apare din ființă, nu are cum să apară din ființă, pentru că ființa e viață, iar viața nu se teme de moarte. Viața nu știe nimic despre moarte. Să mori ca Eu înseamnă să te naști ca ființă!
Noul este un mesager de la Dumnezeu. Este o evanghelie. Ascultă de nou, mergi cu noul, știu că ți-e frică! Mergi cu noul în ciuda fricii și viața îți va fi tot mai bogată, și într-o zi vei putea să îți eliberezi splendoarea întemnițată!
Fragment din cartea „Curajul – Plăcerea de a trăi periculos” – Osho
Să vă fie cu folos,