Cum atașamentele modelează viața noastră?
Un atașament psihologic reprezintă o predispoziție profundă, în mare parte inconștientă, spre a gravita către aspecte sau acțiuni care aduc suferință sau nemulțumire.
Atunci când acționăm în moduri care invariabil ne conduc spre nefericire sau stări de sănătate precare, se poate spune că suntem înghițiți de un atașament psihologic negativ. Aceste atașamente sunt adesea trăite într-o manieră pasivă, deși ele sunt generate de procese active din interiorul nostru.
Deținerea unui atașament ne face să ne simțim lipsiți de puterea de a alege sau de a controla propriile emoții și acțiuni. Ne simțim subjugati de ceva ce pare a fi mai puternic decât voința noastră, chiar dacă, la o analiză mai atentă, sursa acestui „ceva” se află în propria noastră psihologie.
Aceste atașamente stau la baza comportamentelor de autosabotaj, influențând negativ modul în care ne gestionăm viața și relațiile.
În esență, atașamentele pot fi împărțite în câteva categorii principale, care includ controlul, lipsa și respingerea, fiecare având specificul său.
Controlul: Acest atașament se manifestă prin dorința intensă de a domina sau prin teama de a fi controlat de alții. Se caracterizează printr-un ciclu de sentimente de neputință, anxietate sau conflicte de autoritate, unde individul se luptă continuu pentru a-și recâștiga un simț al controlului.
Lipsa: Atașamentul de lipsă conduce la trăiri de neîmplinire și gol interior, care pot fi temporar “remediate” prin dependențe sau relații nesatisfăcătoare. În ciuda eforturilor, aceste “soluții” nu fac decât să perpetueze sentimentul de goliciune, evitând abordarea nevoilor autentice.
Respingerea: Atașamentul față de respingere se manifestă prin anticiparea și experimentarea constantă a respingerii și a criticilor. Această stare poate duce la o căutare neîncetată și adesea zadarnică a aprobării externe, în ciuda faptului că aceasta nu aduce alinare autentică criticilor interioare severe.
Atașamentele noastre își găsesc rădăcinile în experiențele din copilărie, văzute prin ochii unui copil. Pentru a se dezvolta într-un adult echilibrat, un copil trebuie să navigheze prin experiențe pe care le poate percepe ca fiind extrem de restrictive sau dureroase, cum ar fi sentimentul de a fi controlat, lipsit de ceva sau respins.
Interdicțiile frecvente întâlnite în copilărie:
“Nu ai voie să faci asta.”
“Nu poți avea acest lucru.”
“Acum nu îți pot da să mănânci.”
“Acum nu este momentul pentru îmbrățișări.”
Venind dintr-un spațiu atât de protejat și confortabil precum este pântecul mamei, aceste refuzuri cotidiene sunt adesea trăite negativ de către copil, ducând la frustrări și capricii.
Când creșterea are loc într-o familie disfuncțională, unde părinții sunt absenți emoțional sau lipsiți de afecțiune, aceste provocări se amplifică semnificativ. Formele de abuz, autoritarismul excesiv, neglijența sau alte comportamente parentale dăunătoare pot agrava și mai mult sentimentele de neputință ale copilului.
Replici dureroase des auzite:
“Dispari din ochii mei!”
“Nu ești bun de nimic.”
“De ce aș face eu ceva pentru tine?”
“Fac ce îți spun, sau altfel…”
“Nu am timp pentru tine.”
Copilul, simțindu-se captiv în aceste circumstanțe, nu are de ales decât să învețe să tolereze și să se adapteze la sentimentele de control, lipsă și respingere. În timp, această adaptare poate lua forma unei acceptări forțate sau chiar a unei satisfacții perverse în aceste stări.
Această transformare a disconfortului într-o formă de confort devine un model inconștient, determinându-ne să căutăm, în moduri mai subtile sau evidente, situațiile la care suntem obișnuiți – a fi controlați, lipsiți de ceva sau respinși.
Atașamentul se transformă astfel într-un „refugiu” sau într-o stare de normalitate către care ne întoarcem repetitiv, parțial pentru că nu cunoaștem alt mod de a fi.
Astfel, viața se transformă într-o luptă între dorința conștientă de fericire și impulsul inconștient de a păstra status quo-ul. Ne găsim prinsi între două tipuri de atașamente, ceea ce face viața să pară o serie nesfârșită de provocări. Această tensiune internă explică de ce multe aspecte ale vieții par a fi atât de complicate.
Cine este afectat de atasament?
Să vă fie cu folos,
PsihoterapeutAlina Blagoi