Cum influențează relația tată-fiică maturitatea emoțională a femeilor?
În cabinetul de psihoterapie, multe dintre subiectele sensibile discutate de pacienți gravitează în jurul relației tata-fiică, o legătură deosebit de puternică, indiferent de cât de conștientizată este importanța acesteia. Fie că este vorba despre femei care întâmpină dificultăți în relațiile cu bărbații, fie despre bărbați care se întreabă dacă sunt sau nu tați buni pentru fiicele lor, toți aceștia simt intuitiv că această relație le influențează profund viața și poate modela destine. Chiar dacă nu mai pot schimba trecutul, mulți își doresc măcar să înțeleagă această dinamică pentru a depăși problemele din prezent legate de interacțiunile cu ceilalți.
Psihanalistul Alain Braconnier afirmă în cartea sa „Cum să fii un tată bun pentru fiica ta” că „Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relația pe care o are cu tatăl ei. Această legătură îi va influența întreaga viață, de la fetiță la adolescentă și apoi la femeie, iubită sau soție. A înțelege relația pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înțelege rolul crucial pe care acesta îl joacă în formarea ei.”
Relația tata-fiică este profundă și poate fi manifestată într-un mod plin de căldură și afecțiune sau, din contră, poate deveni o rană emoțională care va marca fiica pe tot parcursul vieții. Dacă fetele nu au avut parte de un tată afectuos, atent și prezent, este posibil să nu dezvolte sentimentul că există un bărbat potrivit pentru ele în lume, iar această căutare va deveni o prioritate, uneori în detrimentul carierei, familiei sau chiar al propriei fericiri.
O întrebare fundamentală care se pune este „Care este rolul părintelui de sex opus?” Tatăl joacă un rol esențial în conștientizarea de către fată a realităților sexului opus, cu toate diferențele fizice, de aptitudini, preferințe, capacități și alegeri în viață, precum și de modul de adaptare socială.
Implicarea unui tată în viața copilului său depinde de maturitatea sa emoțională, de calitatea relației de cuplu, de motivele care au stat la baza deciziei de a avea un copil și de modelul de relație avut cu propriii părinți.
Un bărbat matur, împlinit în relația sa de cuplu și care și-a dorit să devină tată, va avea o legătură mai bună cu copilul său.
Totuși, există și bărbați care devin părinți doar pentru că partenera lor își dorește acest lucru, fără a avea o opinie clară în această privință.
Modelul patern pe care l-au avut poate influența, dar nu determinant, dacă aceștia sunt maturi emoțional și conștient își doresc să construiască o relație solidă cu copilul lor.
Emoția pe care o simte un bărbat atunci când află că va avea o fiică este greu de descris. Este ca anticiparea unei întâlniri speciale, care marchează începutul unei povești de viață frumoase și adânci. Dacă nașterea unui băiat îl face să viseze la sine și la calitățile masculine pe care dorește să le transmită, venirea pe lume a unei fetițe îl provoacă să descopere o nouă latură a masculinității sale, îmbrăcată în delicatețe și tandrețe. De la primul zâmbet al fetiței, primul cuvânt sau prima suferință, tatăl pătrunde într-o lume nouă, cea a feminității inocente și vulnerabile, care îi cere toată atenția și grija. Totuși, această misiune poate fi copleșitoare pentru unii tați, determinându-i să adopte un rol superficial și insuficient pentru o relație atât de complexă. Un tată trebuie să găsească echilibrul dificil între dragoste și protecție, pe de o parte, și fermitate și autoritate, pe de altă parte.
În funcție de modul în care tații se implică în această relație, există câteva tipologii parentale identificate de psihoterapeuți, care pot influența negativ relația tata-fiică. Acestea sunt aspectele asupra cărora fiecare tată ar trebui să reflecteze, pentru a identifica eventualele puncte slabe și a le îmbunătăți.
Tăticii puritani – aceștia manifestă o răceală afectivă, fiind tăcuți și distanți, evitând să construiască o relație caldă și afectuoasă cu fiicele lor.
O astfel de relație distantă și rece devine problematică mai ales în perioada pubertății, forțând fetele să adopte un comportament duplicitar.
Ele dezvoltă două fețe: una pentru tatăl dominator și distant, și alta pentru restul lumii. Acesta este momentul în care încep să apară secretele, ascunzând preocupările legate de identitatea lor sexuală prin vestimentație, machiaj sau modă, pe care tatăl rece și distant le poate percepe ca frivole și le sancționează: impunând restricții, arătând suspiciune și aplicând pedepse.
Tăticii autoritari și duri – aceștia sunt tatăl de care fiicele se tem, fie că este vorba de violență verbală sau fizică, fie de prezența lor impunătoare, vocea puternică sau implicarea inconsistentă în viața fiicelor lor. Autoritatea are un rol important în relația cu un copil, dar trebuie să fie proporționată și adaptată sensibilității fiecărui copil, astfel încât frica să nu devină nota dominantă a relației părinte-copil.
Tăticii prietenoși – aceștia se identifică cu tinerețea fiicei lor și nu reușesc să traseze o limită sănătoasă și necesară între copilărie și maturitate. Ei înșiși au dificultăți în a fi adulți și în a-și asuma rolul de părinte, preferând să copilărească și să împărtășească aceleași interese ca fiica lor. Într-un astfel de „prieten”, nicio fiică nu va găsi sprijinul patern matur de care are nevoie. Deși acești tați sunt percepuți ca „părinții buni” care iartă, răsfață și „înțeleg” mereu, prezintă dezavantajul de a prelungi copilăria fiicei lor și de a oferi un exemplu de neseriozitate și neasumare a vieții, cu bune și cu rele.
Tăticii prea „lipicioși” – aceștia nu respectă nevoia de intimitate și spațiu personal al fiicei lor, fiind excesiv de intruzivi. Fiecare fată are nevoie de dragoste, dar și de respect, de apropiere, dar și de distanță față de părinte.
Acești tați, uneori fără să-și dea seama, își abuzează afectiv fiicele, nereușind să mențină distanța potrivită și sănătoasă între ei și fiica lor și fără să paraziteze cu nevoile lor viața afectivă a fiicei. De obicei, aceștia sunt tații care îți organizează programul zilnic, îți controlează fără drept de apel lecturile, garderoba sau prietenii. Plăcuți, lipicioși, dar despotici atunci când fiica nu îndeplinește așteptările lor.
Tăticii inaccesibili, absenți – aceștia sunt tații care sunt rareori disponibili pentru familie, fie din cauza unei cariere solicitante, fie pentru că nu și-au dorit cu adevărat un copil. Ei sabotează viața de familie prin absența constantă și inflexibilă. Aceștia sunt tații veșnic „deranjați” de proprii copii sau de îndatoririle față de aceștia, tații care necesită o „programare” pentru a fi văzuți. Oricâte scuze ar găsi pentru a-și justifica comportamentul, o fiică cu un astfel de tată va trăi sentimente puternice de abandon și un vid emoțional.
Tăticii colerici – aceștia sunt permanent nemulțumiți de ei înșiși și de realizările lor, purtând pe umeri complexe de inferioritate pe care le manifestă prin accese de furie necontrolată. Ei sunt tiranii propriei familii, care umblă în vârful picioarelor în preajma lor, sperând să evite crizele acestora. De obicei, mama facilitează acest comportament distructiv al tatălui și nu dispune de suficientă putere pentru a i se opune. Fiicele vor păstra amintirea acestor crize de furie toată viața, vor fi temătoare în fața conflictelor în orice relație, deoarece strigătele tatălui vor răsuna mulți ani în mintea lor, trezind aceeași frică bazală, aproape animalică, de conflict deschis.
Tăticii depresivi – aceștia nu mai au puterea de a lupta pentru ei înșiși, cu atât mai puțin pentru familiile lor. Ei nu pot oferi sprijin și protecție copiilor și lasă un sentiment de anxietate profundă în sufletele lor. Acești tați au nevoie urgentă de terapie pentru a redeveni adulți capabili să gestioneze momentele dificile ale vieții și să se bucure de ea. Dacă rămân așa, își pot „contamina” copiii cu lipsa lor de vitalitate, speranță sau încredere în viață.
În astfel de cazuri, are loc o inversare de roluri, copilul încercând să compenseze lipsa de energie paternă prin asumarea rolului parental. Fetele crescute într-un astfel de mediu familial sunt mai predispuse să își aleagă soți sau parteneri care necesită ajutor, care sunt la rândul lor slabi și depresivi.
Indiferent de cum sunt și cât de bine își îndeplinesc rolul de părinte, tații trebuie să înțeleagă că, pentru fiicele lor, ei reprezintă și vor rămâne modele de identificare. Fie că se aliniază cu unul dintre părinți sau își doresc să se diferențieze de modelul oferit, copiii își construiesc întotdeauna bazele pe modelele familiale și rămân influențați de acestea.
Prima dragoste din viața unei fete este dragostea pentru tatăl ei. Nicio altă iubire nu poate rivaliza cu profunzimea acesteia. Aproape toate fetițele visează să se căsătorească cu tatăl lor, din dorința inconștientă de a-i răsplăti pentru dragostea, afecțiunea și grija pe care le-au primit.
Relația dintre tată și fiică poate fi frumoasă și durabilă, aducând bucurie amândurora, dar poate, de asemenea, să devină o relație toxică dacă părintele nu o ajută pe fiică să se elibereze de dependența paternă, pentru a-și continua viața adultă de femeie.
Din păcate, puțini tați reușesc să ofere fiicelor lor o prezență afectuoasă și constantă. Atunci când nu există o relație autentică, bazată pe dragoste necondiționată, legătura tata-fiică lasă un gol emoțional resimțit de fiică ca pe o traumă. Pentru a depăși acest gol, tinerele adoptă anumite comportamente care nu sunt altceva decât încercări de a atrage atenția bărbaților, în efortul de a umple acel vid emoțional.
Fiicele care devin femei, dar care nu au avut parte de o relație emoțională hrănitoare cu tatăl lor, vor tinde să adopte două tipare de comportament:…
Femeile – “eterne adolescente”
Acest tip de femei reprezintă o categorie complexă, cu nuanțe diverse de comportament, pornind de la dorința de a plăcea și de a seduce, până la revolta interioară sau retragerea emoțională și marginalizarea socială. Unele dintre ele pot ajunge chiar să respingă propria feminitate, negând aspectele esențiale ale identității lor. Aceste femei au crescut fără prezența sau sprijinul unui tată implicat emoțional, ceea ce le-a împiedicat să se maturizeze afectiv în raport cu masculinitatea, intrând astfel în relații cu o traumă adânc înrădăcinată. Femeile din această categorie refuză adesea să își asume responsabilitățile vieții de adult și ale unei relații adevărate, preferând doar bucuriile de moment.
În cadrul acestei categorii, se pot distinge câteva tipologii:
“Păpușica” – Crescută de un tată care o aprecia doar pentru frumusețea fizică, această femeie a ajuns să creadă că prioritatea ei principală este să fie atrăgătoare. Identitatea sa este formată în funcție de imaginea pe care ceilalți, în special bărbații, o proiectează asupra ei. “Păpușica” nu dezvoltă o personalitate proprie, ci împrumută trăsături din modele prezentate în reviste sau media, devenind adesea o marionetă la brațul unui bărbat de succes, fără a-și valorifica întregul potențial intelectual.
“Seducătoarea” – Neglijată de tată și lipsită de un simț al propriei valori, această femeie a învățat să obțină ceea ce dorește prin seducție. Dorința ei de dragoste paternă neîmplinită o împinge să devină o seducătoare, dar acest comportament o împiedică să dezvolte relații autentice cu bărbații pe care îi iubește.
“Fragila” – Dacă personalitatea ei a fost mai sensibilă și nu a primit dragostea necesară, această femeie s-a refugiat într-o lume a fanteziei, preferând compania cărților sau a visurilor. Ea evită relațiile și fuge de trăirile puternice, temându-se de vulnerabilitate.
“Revoltata” – Cu un tată de care s-a simțit jenată, această femeie ajunge să se identifice cu el, trăind mereu cu un sentiment de revoltă împotriva societății sau a celor care i-au respins tatăl. Ea se consideră fără valoare și simte că este un nimeni, trăind într-o stare continuă de nemulțumire.
Femeile – “amazoane”
Aceste femei adoptă un comportament opus celor din categoria “eterne adolescente”. Furia provocată de trauma paternă le determină să demonstreze că valorează ceva, dar această furie nu este îndreptată doar către tată, ci și către toți bărbații din viața lor. Ele ajung să respingă sau să disprețuiască bărbații și se îndepărtează de propria feminitate, devenind prizonierelor datoriei și principiilor, superactive și superimplicate în carierele lor. În această categorie, se disting:
“Wonder Woman” – Aceasta femeie se străduiește să exceleze în toate domeniile, dorind să fie perfectă ca soție, mamă și colegă. Adesea, încearcă să reușească acolo unde tatăl ei a eșuat. Dorința ei de perfecțiune o îndepărtează de natura ei umană și de nevoile ei emoționale, devenind insensibilă, rece și cinică.
“Martira” – Aceasta femeie își dedică viața complet altora, fie soțului, copiilor sau unei cauze, considerând că nu are dreptul să se gândească și la sine. Nevoile refulate își vor face simțită prezența, iar cei din jurul ei vor resimți și suporta nemulțumirea și nefericirea ei.
“Războinica” – Aceasta femeie duce un război permanent cu tatăl ei, opunându-se iracionalității lui și nereușind să aibă încredere sau să iubească un bărbat cu adevărat. Ea devine insensibilă, dură și pregătită doar să ducă bătălii în fiecare moment al vieții sale.
Pentru a se dezvolta armonios, fiecare fată are nevoie de un tată implicat afectiv în viața ei. Un tată care înțelege rolul imens pe care îl joacă în viața fiicei sale, care o ajută să se definească ca adolescentă și apoi ca femeie, oferindu-i sprijinul necesar pentru a dezvolta o relație sănătoasă cu masculinitatea. El este primul bărbat care îi arată ce înseamnă să fie protejată, acceptată, iubită și respectată, oferindu-i un model pentru relațiile de dragoste viitoare.
Relația tată-fiică este o poveste de dragoste care continuă să surprindă psihoterapeuții prin subtilitățile sale și prin impactul său de durată asupra vieții unei femei. Fiecare femeie are propria sa poveste, uneori frumoasă, alteori tristă, care nu poate fi ștearsă, ci doar acceptată și înțeleasă.
Să vă fie cu folos,