Cum ne modelează percepția familia de origine relatia de cuplu?
A iubi și a fi iubit este dorința tuturor ființelor umane. Se înrădăcinează în nucleul cel mai profund al nevoilor noastre emoționale de bază pentru siguranță, adăpost, apartenență, stimă de sine și autorealizare, de aceea căutăm neobosit, și de multe ori cu orice preț, să le putem satisface.
Este obiectivul și scopul nostru.
Este căutarea acestei iubiri cea care dă sens și semnificație, cea care ne împinge către acel scop final care este să ne conectăm cu starea noastră naturală.
Suntem fiii iubirii și doar experiența intimă a acestei iubiri ne unifică și ne completează pentru că ne înrădăcinează în esența noastră divină ca ființe umane.
Dacă iubirea este starea naturală din care plecăm, de ce știm atât de puțin despre iubire?
Este frecvent să auzim, mai ales la începutul relațiilor de cuplu, „te iubesc, te voi iubi mereu!”, și este că este ușor să confundăm iubirea cu alte tipuri de sentimente precum afecțiunea, atracția sau dorința.
Iubirea adevărată merge mult dincolo de un sentiment, este o stare profundă din care ne privim pe noi înșine, privim pe ceilalți și privim evenimentele lumii.
Iubirea adevărată este o instalație a ființei noastre care trăiește și se hrănește din aceeași iubire.
Cum începe povestea noastră de iubire?
Iubirea de sine începe să se dezvolte în prima copilărie în sânul familiei noastre. Acolo unde primim primele lecții de iubire.
Învățăm să ne vedem prin ochii părinților noștri și ai persoanelor semnificative din mediul nostru. Este cu mesajele pe care le primim și comportamentele pe care le-am văzut, cum ne formăm un concept despre noi înșine în care sunt reflectate caracteristicile pe care ni le-au transmis.
Am învățat despre iubire prin comportamentele lor, prin modul lor de a citi realitatea și de a reacționa la ea, am învățat din modul în care ne reflectau afecțiunea, supărarea sau oricare dintre sentimentele lor.
Când privirea părinților noștri a fost largă și sănătoasă, avem toate ingredientele pentru a ne dezvolta ca persoane sănătoase și deschise vieții; totuși, când ne-au privit cu ochi deformați, am învățat să ne vedem cu o privire deformată și limitată asupra noastră înșine, împiedicându-ne să atingem imaginea completă a cine suntem.
Relațiile disfuncționale din familia noastră de origine sunt mediul propice pentru problemele pe care le târâm în viața noastră de adult, reprezentând un învățământ distorsionat al modelelor de relaționare pe care le stabilim cu noi înșine și cu ceilalți.
Dacă tot ce am cunoscut a fost un model ambiguu și distorsionat, presupunem că așa trebuie să fie și îl adoptăm, formându-ne repertoriul de comportamente și atitudini pe care le reproducem apoi fidel pe parcursul vieții noastre.
Suntem moștenitorii unor povești și, dacă le păstrăm în inconștient, vom repeta aceleași modele care ne-au prejudiciat.
Astfel, dacă o femeie a avut o mamă dependentă, pasivă și supusă, observă că în viața sa a ales, dintre toți bărbații posibili, bărbați dominanți și autoritari, așa cum era tatăl său, stabilind astfel relații practic identice cu cele din familia sa de origine.
Relațiile noastre încep prin alegerea persoanei care ne completează și cu care putem continua să menținem rolul pe care l-am învățat în copilărie.
Când nu am avut oportunitatea de a satisface nevoile noastre de bază, ajungem la concluzia că nevoile noastre nu sunt importante; atunci crește în noi un sentiment intim de rușine și nedemnitate care ne împiedică să ne simțim demni de a fi iubiți pentru cine suntem, așa că ajungem să credem că avem nevoie să depindem de alții.
Sentimentul nostru original de apreciere s-a evaporat, ducând la senzația intimă de a nu fi suficient de valoroși.
Formăm credințe limitative despre noi înșine și ne ascundem în spatele măștilor de mii de culori pentru a arăta o imagine pe care o considerăm acceptabilă despre noi și, astfel, să obținem aprecierea și afecțiunea de care avem nevoie.
Aceste credințe, susținute de experiențele noastre, reprezintă un obstacol în calea potențialului nostru ca ființă umană.
Ne împiedică să ne cunoaștem, să creștem și să maturizăm, astfel încât ajungem să devenim persoane temătoare, nesigure, cu sentimente negative față de noi înșine, lipsindu-ne de respect față de cine suntem cu adevărat.
Ajungem să devenim dependenți de afecțiunea celorlalți, ceea ce constituie originea majorității problemelor noastre și a suferinței noastre emoționale și dezvoltăm mecanisme defensive care ne permit să combatem durerea și frica noastră.
Unele dintre mecanismele care reprezintă orbirea față de nevoile noastre sunt: nevoia de control, excesul de responsabilitate, raționalizarea, hipersocializarea sau retragerea.
Consecința este că ignorăm că suntem demni de a fi iubiți, că avem dreptul de a fi bine tratați și de a fi cu adevărat fericiți.
Fantezia este „filmul” pe care ni-l creăm pentru a citi realitatea pe care nu o acceptăm: „Nu poate să nu mă iubească, este imposibil după atâta timp. În plus, se comportă bine cu mine și nu are pe altcineva. Sigur că mă iubește deși este confuz și nu știe”.
Fără îndoială, evidentul este greu de acceptat și are un impact emoțional mare de durere și tristețe, sentimente sănătoase în fața unei situații dureroase.
Acum, din fantezie, ne construim propriul „filmul” , raționalizând realitatea, pentru a răci durerea și a ne agăța de o speranță bolnavă.
Ne autoînșelăm atunci când ne repetăm că ni se întâmplă asta pentru că suntem persoane care iubim prea mult și care ne dăruim complet.
Cu toate acestea, în realitate, avem niște lipsuri afective enorme și, prin urmare, cererea noastră de afecțiune este insațiabilă. Din lipsa emoțională, se pot întâmpla două situații:
Să acceptăm “orice firimitură de afecțiune“ în detrimentul tolerării unor situații intolerabile de abuz, adică, subevaluându-ne, punându-ne ca preșuri și acceptând să fim călcați în picioare.
Sau, să ne poziționăm într-o postură de superioritate față de celălalt, supraevaluându-ne și ieșind în evidență pe seama zdrobirii celuilalt.
Atât de ocupați suntem cerând afecțiunea de care avem nevoie pentru a compensa lipsurile afective pe care le târâm din copilărie încât uităm ce este cel mai important, pentru că este singurul lucru care depinde de noi înșine, și anume dezvoltarea capacității de a iubi.
Și asta înseamnă a iubi celălalt, dar și pe sine însuși pentru că nimeni nu poate oferi ceea ce nu are. Dacă cineva nu se iubește pe sine, este imposibil să poată iubi cu adevărat pe altcineva.
Să vă fie cu folos,