De ce «am luat bătaie și sunt bine» este o minciună care te ține captiv!
În calitate de psihoterapeut, am avut ocazia să lucrez cu oameni care, de-a lungul procesului terapeutic, și-au împărtășit poveștile despre copilărie și impactul pe care l-au avut experiențele trăite asupra vieții lor de adult.
De multe ori, aceste povești sunt însoțite de afirmații aparent pozitive despre cum „au devenit mai puternici” datorită disciplinei stricte, pedepselor sau standardelor rigide impuse de părinți.
Totuși, atunci când aprofundăm discuțiile, devine clar că aceste experiențe și-au lăsat amprenta sub formă de frici, anxietăți sau dificultăți relaționale.
Fragmentele de mai jos, adunate din conversațiile cu clienții mei (păstrând anonimatul și confidențialitatea), scot la lumină modul în care lecțiile din copilărie pot fi interpretate diferit în prezent.
Ele reflectă contradicția dintre justificările oferite pentru comportamentele părinților și impactul real al acestora asupra sănătății emoționale și mentale.
Aceste relatări nu sunt doar povești individuale, ci ecouri ale unei societăți în care traumele generaționale sunt adesea normalizate.
Prin înțelegerea lor, putem începe să deslușim mecanismele prin care experiențele din copilărie modelează viața noastră de adult și să lucrăm pentru vindecare.
„Când eram copil, părinții mei mă comparau mereu cu alții care erau mai buni decât mine și asta m-a motivat să muncesc mai mult. Nu m-a afectat deloc.” – a spus femeia care evită orice activitate în care ar putea eșua, de teamă să nu fie criticată.
„Părinții mei m-au forțat să merg la antrenamente zilnic, indiferent de cât eram de obosit, și azi sunt recunoscător pentru disciplina pe care mi-au impus-o.” – a spus bărbatul care nu își permite niciun moment de relaxare și se simte vinovat dacă nu este mereu productiv.
„Când greșeam ceva, părinții mei mă făceau să-mi cer scuze în fața tuturor ca să învăț să respect autoritatea. A fost o lecție importantă de viață.” – a spus femeia care își cere iertare chiar și atunci când nu are nicio vină, pentru a evita conflictele.
„Părinții mei mă obligau să-mi suprim emoțiile pentru că «băieții nu plâng» și asta m-a făcut mai puternic.” – a spus bărbatul care nu reușește să se conecteze emoțional cu soția și copiii săi.
„Când eram mică, mama îmi spunea că trebuie să fiu perfectă pentru ca oamenii să mă respecte și cred că asta m-a făcut o persoană de succes.” – a spus femeia care se confruntă cu anxietate cronică din cauza perfecționismului și a fricii de eșec.
„Părinții mei mă închideau în cameră fără mâncare dacă luam note mici, dar asta m-a învățat să fiu responsabil și să mă concentrez pe școală.” –a spus bărbatul care are atacuri de panică la locul de muncă de fiecare dată când face o greșeală.
„Tata îmi spunea că dacă nu mă descurc singură, sunt o rușine pentru familie. Așa am învățat să nu depind de nimeni.” – a spus femeia care nu cere niciodată ajutor și trăiește într-un stres constant pentru a demonstra că poate face totul singură.
„Când eram copil, părinții mei îmi spuneau că emoțiile sunt un semn de slăbiciune și că trebuie să fiu puternic. Și au avut dreptate!.” – a spus bărbatul care suferă de insomnie cronică și furie reprimată, fără să înțeleagă cauza.
„Mama îmi spunea că orice greșeală făcută este o dezamăgire pentru ea. Așa că am învățat să nu greșesc niciodată.” – a spus femeia care evită să ia decizii importante de teamă că va fi judecată.
„Când eram mic, tata îmi spunea că trebuie să fiu cel mai bun din clasă pentru ca familia noastră să fie mândră. Mi-a dat motivația să reușesc în viață.” – a spus bărbatul care nu poate să se bucure de realizările sale și simte mereu că nu este suficient de bun.
„Părinții mei mi-au spus mereu că dacă mă relaxez prea mult, nu voi realiza nimic în viață. Și uite-mă acum, am o carieră de succes.” – spus femeia care nu își poate lua o vacanță fără să se simtă vinovată că nu muncește.
„Când eram copil, tata îmi spunea că dragostea trebuie câștigată și asta m-a făcut o persoană mai puternică.” – a spus bărbatul care se implică în relații abuzive, sperând să fie suficient de „bun” pentru a merita iubirea.
Experiențele din copilărie, mai ales cele care implică pedepse fizice, emoționale sau standarde nerealist de stricte, pot fi percepute inițial ca fiind „lecții de viață”.
Totuși, dintr-o perspectivă psihologică, acestea lasă deseori urme adânci, chiar și atunci când nu sunt recunoscute sau conștientizate imediat.
Deși multe persoane susțin că nu au fost traumatizate de comportamentele părinților lor, manifestările ulterioare în viața de adult — fie ele dificultăți emoționale, conflicte relaționale sau auto-percepții negative — pot arăta contrariul.
Este important să analizăm impactul acestor experiențe din mai multe unghiuri pentru a înțelege cum ele modelează personalitatea și comportamentele.
Impactul traumei ascunse asupra vieții de adult
1.Formarea unui critic interior sever
Persoanele care au fost constant criticate, pedepsite sau comparate cu alții în copilărie pot dezvolta un spirit critic interior excesiv de dur.
Acest dialog intern le determină să se judece aspru pentru orice greșeală, să se simtă vinovate pentru eșecuri minore și să evite riscurile de teama de a fi „nedemni”.
2.Dificultăți în reglarea emoțiilor
Trauma din copilărie afectează capacitatea de a gestiona emoțiile în mod sănătos. Copiii care au fost învățați să-și suprime sentimentele sau care au fost pedepsiți pentru exprimarea lor devin adulți care:
- Evită să își exprime vulnerabilitățile.
- Reprimă furia, ceea ce duce la acumularea stresului și izbucniri neașteptate.
- Experimentează anxietate sau atacuri de panică fără a înțelege cauza.
3.Tipare disfuncționale în relații
Experiențele timpurii influențează tiparele de atașament. Cei care au crescut în medii rigide sau abuzive pot manifesta:
Atașament anxios: Frica constantă de abandon, ceea ce duce la relații dependente sau codependente.
Atașament evitant: Refuzul de a se implica emoțional în relații, de teama de a fi răniți.
Comportamente de toleranță excesivă: Acceptarea unor relații abuzive sau toxicitatea, considerând că „așa este normal”.
4.Perfecționismul și teama de eșec
Adulții care au fost educați cu standarde nerealiste de perfecțiune pot dezvolta perfecționism disfuncțional, care se traduce prin:
- Sentimentul că nu sunt niciodată suficient de buni.
- Epuizare din cauza presiunii autoimpuse.
- Incapacitatea de a se bucura de realizări, deoarece întotdeauna „ar fi putut face mai mult”.
De ce mulți nu recunosc trauma?
Unul dintre mecanismele cele mai comune este normalizarea abuzului. Părinții justifică pedepsele ca fiind „pentru binele copilului”, iar copilul interiorizează acest mesaj. Astfel, adultul care a crescut în acest mediu poate spune:
- „Așa am fost crescut și sunt bine.”
- „Toți părinții din generația lor făceau asta.”
- „Nu am suferit, m-au făcut mai puternic.”
Aceste justificări, însă, ignoră efectele subtile și de lungă durată asupra sănătății mintale. Trauma ascunsă nu dispare doar pentru că nu este recunoscută; ea rămâne prezentă și se manifestă sub alte forme, afectând calitatea vieții.
Cum să rupem ciclurile generaționale de traumă
Din punct de vedere psihologic, vindecarea și prevenirea transmiterii traumelor către următoarele generații necesită mai multe etape esențiale:
1.Conștientizarea
Primul pas este să recunoaștem impactul experiențelor din copilărie. Acest lucru poate implica:
- Reflecția asupra tiparelor emoționale și comportamentale.
- Identificarea momentelor din trecut care au influențat modul în care reacționăm astăzi.
2.Psihoterapia
- Terapia poate ajuta la procesarea traumelor și la rescrierea narativelor interne distructive.
- Terapia bazată pe atașament: pentru a înțelege și modifica tiparele relaționale.
3.Învățarea reglării emoționale
Înlocuirea pedepselor sau autocriticii cu modalități sănătoase de gestionare a emoțiilor, cum ar fi:
- Exerciții de mindfulness.
- Practici de auto-compasiune.
- Dezvoltarea unui dialog interior pozitiv.
4.Crearea unui mediu sigur pentru generațiile viitoare
Pentru părinți, acest lucru presupune un stil de parenting conștient, bazat pe:
- Validarea emoțiilor copilului.
- Comunicare deschisă și fără judecată.
- Setarea unor limite clare, dar cu blândețe.
Nu putem schimba trecutul, dar putem decide ce facem cu el. Recunoașterea impactului traumelor și luarea măsurilor pentru vindecare nu sunt semne de slăbiciune, ci de putere.
Este un proces care necesită curaj, dar care eliberează sufletul și deschide calea către o viață mai împlinită, pentru noi și pentru generațiile care ne urmează.
Este timpul să punem capăt ciclurilor generaționale ale suferinței. Alegerea este în mâinile noastre.
Să vă fie cu folos,
Psihoterapeut Alina Blăgoi