De la fidelitatea față de celălalt la fidelitatea față de sine

În relațiile intime se creează adesea o confuzie între registrul sentimentelor și cel al relației. Pentru a ieși din această încurcătură și ca să încercăm să definim mai clar lucrurile, vom începe prin a cădea de acord că specificul unei entități vii este să evolueze și că sentimentele aparțin acestui ordin al entităților vii.

Pentru că un sentiment este ceva viu, indiferent de intensitatea și forța sa la început, el va evolua, se va modifica, va fi înțeles diferit de cel care îl poartă și de cel care îl primește.

Iar pentru că o relație este vie, și ea va evolua. Mai mult, cum o relație implică două persoane, ea va evolua în mod diferit pentru cei doi parteneri, nu va avea în mod obligatoriu același ritm pentru fiecare dintre ei. Orice discuție pe tema fidelității, adică pe tema menținerii unui angajament pornind de la bilanțul unei schimbări în sine la un moment dat al existenței, va trebui să țină seama de paradoxul următor:

Eu mă implic astăzi, cu ceea ce sunt, față de tine, cu ceea ce ești. Și implic în această aventură relațională o parte din mine aflată în evoluție și pe care încă nu o cunosc, față de o parte din tine aflată în evoluție și pe care nici tu nu o cunoști încă. Mă implic pe termen lung cu o parte din mine pe care nu o cunosc și cu o parte din tine pe care nu o cunosc, ceea ce înseamnă că nu cunosc încă bărbatul sau femeia care voi deveni, nici pe cel sau pe cea care vei deveni tu.

Un angajament lucid și sincer presupune acceptarea faptului că orice implicare este o implicare a trei componente: eu, tu și o parte de necunoscut și de mister legată de evoluția posibilă a fiecăruia.

În acest angajament nu pornim singuri, ci împreună cu această parte de imprevizibil incontrolabil care ne poate uni mai mult sau care ne poate îndepărta și despărți. În angajamentul meu față de tine, eu implic o parte din mine pe care o cunosc bine, dar care este formată din imagini, acelea pe care eu le arăt și acelea pe care tu vrei să le vezi… Dar implic și o parte din mine pe care nu o cunosc la fel de bine, care aparține zonelor mele de umbră. Și în acest spațiu există o parte din mine care se poate schimba în direcții sau moduri pe care eu însumi nu le cunosc.

În acest angajament, eu mă implic față de ceea ce cunosc din tine, față de ceea ce știu despre tine, față de ceea ce vreau să văd din tine. Dar mă angajez și față de această parte de mister din tine, parte necunoscută ție, parte necunoscută mie, un potențial pentru schimbare pe care nici tu, nici eu nu-l putem ignora, nici ascunde prea multă vreme.

Adesea, ca măsură de precauție, încercăm să ne asigurăm împotriva riscurilor pe care le implică orice relație. În loc să implicăm această parte de mister, preferăm să aducem certitudini teroriste, credințe idealiste sau o încredere oarbă.

Fidelitatea

Fidelitatea față de mine însumi reprezintă acest liman, această insulă a comorilor, un refugiu, punct de ancorare în jurul căruia se arimează nevoia mea de coerență internă când distanța dintre respectul față de angajamentul meu, respectul pentru tine și respectul de sine este prea mare și naște în mine conflicte aprinse de loialitate.

Nu trebuie să uităm că eu mă angajez față de tine, dar și față de relația pe care urmează să o construim și despre care nu pot ști dinainte cum va evolua, cum se va dezvolta sau cum va lâncezi.

Dar mai știm și că:

Nu orice exprimare devine comunicare.
Nu orice relație evoluează în atașament.
Nu orice schimb se transformă într-un angajament.

Și totuși, toate aceste posibilități circulă sub formă de potențial în orice întâlnire dintre oameni.

Meditația pe care o propun aici încearcă să fixeze câteva indicatoare în raport cu următoarele două întrebări:

Cum îmi pot menține claritatea și coerența în angajamentele pe care mi le iau, în alegerile de viață pe care le fac sau în întâlnirile mele, în respectul față de mine însumi și față de celălalt?
Cum pot armoniza nevoia de calitate, durată și rigoare a angajamentelor luate cu schimbarea, evoluția și transformarea necesare?

Părerea mea ar fi că fidelitatea față de celălalt este direct proporțională cu fidelitatea pe care o pot avea față de mine însumi.

Dacă acceptăm că una dintre premisele esențiale ale libertății umane este de a dezvolta în fiecare capacitatea de a face alegeri, descoperim totodată că a face o alegere înseamnă a renunța.

Toată viața mea a fost marcată de aceste renunțări, adică aceste alegeri. Dacă mă gândesc la angajamentele mele, constat că firul roșu al căutărilor mele, precum și al întâlnirilor mele importante este fidelitatea. Oricât de surprinzător ar putea părea, eu cred că fidelitatea este una dintre valorile fundamentale ale vieții mele.

În anii mei de tinerețe și de adolescență prelungită, nu am putut fi cu totul fidel față de mine însumi, din cauza datoriilor și dependențelor impuse de familie, școală sau societate.

Datorii uneori subtile, alteori mai directe, brutale, cu mesaje, injoncțiuni și misiuni impuse și acceptate. Dependența datorită blocajelor născute mai ales din teama mea de a nu fi respins sau de a nu-l pierde pe celălalt de care aveam nevoie, de care voiam să fiu iubit.

Apoi am trecut la fidelitatea adultă, care înseamnă în același timp posibilitatea de a se implica — dincolo de autonomia afectivă, materială, relațională pe care această implicare o presupune — și posibilitatea de a se delimita de injoncțiunile, de loialitățile invizibile care alcătuiesc legăturile noastre primordiale, legate de universul familial.

Mult mai târziu, pe la jumătatea vieții mele, către vârsta de 35 de ani, am descoperit ceea ce eu numesc fidelitatea față de mine însumi. La această fidelitate am ajuns printr-o mai bună cunoaștere a propriei persoane, prin clarificarea imaginilor mele, prin limpezirea temerilor, prin recuperarea unei exprimări proprii și mai ales prin adoptarea unei poziții ferme în întâlnirea cu celălalt, poziție caracterizată mai ales de refuzul de a mă mai lăsa definit de celălalt.

Aceste două concepte de fidelitate, față de mine însumi și față de celălalt, mi-au permis să înțeleg mai bine și să diferențiez noțiunile de angajament, responsabilitate și mărturie.

Angajament

A te angaja înseamnă să te proiectezi în viitor, într-o relație de durată, înseamnă să încadrezi în timp o constantă care s-ar putea rezuma în acești termeni:

Mă angajez să-mi pun resursele, disponibilitatea și creativitatea în serviciul relației pe care o întrețin cu tine. Poți conta pe resursele, disponibilitatea și creativitatea mea. Dar forța angajamentului meu depinde de capacitatea ta de a primi, de a amplifica și de a dinamiza eforturile mele.

Dar înseamnă și să incluzi o variabilă:

Trebuie să iei în calcul și potențialul meu evolutiv. Eu mă angajez cu ceea ce sunt astăzi, pentru cel care voi fi mâine. Dar eu simt nevoia să rămân fidel față de mine însumi pentru a menține acest angajament, pentru a-l păstra viu în actualitatea unei relații sau a unei acțiuni.

Dacă există un decalaj prea mare între constrângerile care iau naștere ca urmare a angajamentelor mele și sistemul meu de valori, îmi voi asuma riscul de a mă dezice de aceste angajamente pentru a rămâne unitar, pentru a fi constant, fidel față de mine însumi, îmi voi asuma chiar și riscul de a mă diferenția, de a mă îndepărta, pentru a-mi proteja valorile sau convingerile, din respect pentru cel care voi fi devenit, îmi voi asuma riscul izbucnirii unui conflict pentru a-mi menține integritatea. Dacă va fi nevoie, voi accepta înfruntarea, adică disputa, pentru a mă putea respecta. Voi renunța la relație dacă simt că mă împinge către trădarea convingerilor mele. Într-adevăr, eu văd o strânsă interdependență între respectul față de mine însumi și nevoia mea de a-l putea respecta pe celălalt, mai ales dacă acesta este important pentru mine.

Responsabilitatea

Eu fac diferența între responsabilitate și responsabilizare.

Îmi asum responsabilitatea unei situații, a unui eveniment când mă erijez în garant al reușitei sale și când iau asupra mea asumarea actelor legate de mijloacele și consecințele care decurg din acestea.

Uneori, responsabilitatea, care este un act de recunoaștere a impactului sau influenței care se exercită într-o situație dată, este asociată și confundată de cei din jur cu tentativa sau tentația de a culpabiliza. Însă în cazul culpabilizării, importanța este noțiunea de greșeală, care ia un aspect acuzator:

„Tu ești responsabil de suferința mea, de ceea ce mi se întâmplă. Dacă tu nu ai fi plecat, nu aș fi ajuns aici!”

„Tu ești responsabil de ceea ce simt eu, de ceea ce trăiesc. Prin urmare, dacă din cauza ta fac un lucru sau altul… va fi numai vina ta.”

Când o responsabilitate nu este asumată spontan, atunci riscă să fie denumită, amintită sau impusă. Atunci avem de-a face cu un proces de responsabilizare care se întemeiază pe dorința sau nevoia cuiva de a-l face pe celălalt să conștientizeze:

„O mamă trebuie să fie responsabilă până la capăt de educația copiilor ei.”

Ies din sfera responsabilizării, și deci din acuzare, pentru a intra în sfera responsabilității, când mă declar parte activă a ceea ce mi se întâmplă, a ceea ce trăiesc, când iau poziție față de actele mele și de consecințele lor. A deveni responsabil înseamnă a-ți da seama singur, în legătură directă cu un sistem de valori, de impactul unui act, al unui cuvânt, al unui comportament.

Astăzi nu mă simt responsabil pentru conceperea mea, care ține de jocul dorințelor părinților mei, dar mă simt co-responsabil pentru perioada de sarcină și pentru nașterea mea. Și, de asemenea, mă simt responsabil de moartea care va veni, în sensul că sunt parte activă în drumul vieții mele. Sunt parte activă a tot ceea ce mi se întâmplă între nașterea și moartea mea, și evit să acuz pe oricine altcineva de ceea ce se petrece în viața mea, știind că am posibilitatea să descopăr sensul tuturor acestor întâmplări, mizele și posibilele mesaje.

Mărturia

A te defini într-o relație dată, în raport cu un eveniment dat, înseamnă să te situezi, să spui unde te afli, să exprimi ce simți, să-ți poți afirma punctul de vedere, ceea ce nu înseamnă să-l impui. Pentru a putea sta mărturie pentru tine însuți, trebuie să clarifici lucrurile față de tine, și aceasta este probabil partea cel mai greu de gestionat. Fiecare dintre noi este alcătuit din zone de lumină și zone de umbră, fiecare este sfâșiat de multiple contradicții, aduse de curentele violente și haotice ale dorințelor și temerilor noastre.

Ni se întâmplă adesea să ne supunem sau să ne revoltăm față de modelele culturale, față de presiunile sociale, care la rândul lor sunt tributare căilor labirintice ale inconștientului nostru. Fiecare dintre noi este purtătorul unor conflicte ale căror tulburări reactivează sau amenință loialități și fidelități foarte adânci.

Orice nouă fidelitate se construiește pornind de la sau în detrimentul fidelităților mai vechi. E ca și cum fiecare nouă fidelitate trebuie să-și găsească un loc al său și dimensiunile sale, pentru a se putea propăși, fără ascunzișuri sau trădare față de alte fidelități mai vechi sau concurente. Inconștientul nostru nu ne este dușman, ci are o capacitate extraordinară de a ne arăta conflictele și tensiunile, de a ne aduce în față refulările și lucrurile nespuse, de a ne atrage atenția asupra incoerențelor noastre.

Anumite conflicte de fidelitate se vor exprima uneori prin dureri, când nu se vor putea exprima prin cuvinte. Una dintre cele mai mari probleme ale noastre este dificultatea de a asculta ceea ce se petrece în noi și de a ne recunoaște sentimentele reale când acestea evoluează sau se schimbă, de a înțelege, de exemplu, că în mine sentimentul de iubire s-a schimbat, că iubirea mea a devenit o prietenie amoroasă, o caldă afecțiune, că acum ofer tandrețe, și nu pasiune.

Dificultatea constă în a accepta evoluția, schimbarea sentimentelor, uneori chiar dispariția lor. Când sentimentele se schimbă la unul dintre parteneri, această schimbare pare inacceptabilă pentru celălalt într-o primă fază. Din cauza fricii sale de abandon, în eventualitatea unei despărțiri, acesta se simte atât de amenințat, încât nu vede altă soluție decât să îi amintească celuilalt angajamentul făcut, apoi fidelitatea, în încercarea de a nega ceea ce nu înțelege, căutând să evite insuportabilul. În orice experiență amoroasă, unul dintre doliile cel mai greu de suportat este acceptarea faptului că fidelitatea față de sine trece înaintea fidelității față de celălalt.

Ni se pare mult prea greu să îndrăznim să-i spunem cuiva: „Nu te mai iubesc” atunci când sentimentul de iubire nu mai există. Și totuși, oricât de paradoxală poate părea această afirmație, îi facem un cadou frumos celuilalt atunci când reușim să ne depășim teama de a nu-l răni și-i mărturisim sentimentele noastre reale. O astfel de declarație elimină neînțelegerile, falsele aparențe și relațiile fictive. Sentimentul de iubire nu este atins o dată pentru totdeauna. El este parte a unuia dintre misterele vieții pe care nu-l putem controla, indiferent de câtă putere sau voință dispunem, orice intenții am avea.

Ne dezvăluim, arătându-ne vulnerabilitatea, cu riscul de a nu fi înțeleși și recunoscuți în fidelitățile noastre profunde.

De multe ori, pe parcursul vieții mele, a trebuit să-mi mărturisesc sentimentele și să adopt o poziție fermă, să dejoc sau să denunț încurcătura în care celălalt încerca să mă împingă.

Nu mă simt obligat să te iubesc ca răspuns la iubirea pe care mi-o porți. Mă simt mișcat și emoționat de sentimentele tale, dar eu nu simt la fel. Nu pot începe sau continua o relație în acest plan. Trăiesc un sentiment pozitiv, ceea ce înseamnă că sunt alături de tine, dar nu simt că te iubesc.

M-am confruntat nu o dată cu această dificultate de a exista diferit de celălalt, fie că a fost în direcția relațiilor de iubire, de familie sau în cele sociale sau profesionale.