Emoțiile nerostite ale copiilor: Ce suferințe ascund față de părinți?
Copiii, chiar și atunci când par fericiți și liniștiți, trăiesc o lume emoțională complexă pe care uneori nu o pot exprima clar. În timp ce părinții fără a-și cere acest lucru, există lucruri pe care să-l ai, să simtă și să sufere în tăcere, a le comunica deschis părinților lor.
Fie din teamă, fie din neînțelegere a propriilor emoții, copiii ascund uneori lucruri esențiale care le pot influența dezvoltarea și starea emoțională.
1. Frica de a dezamăgi
Copiii, mai ales cei care simt că așteptările părinților lor sunt foarte mari, pot trăi cu echipa constantă de a nu-i dezamăgi. Această presiune poate deveni copleșitoare, chiar dacă părinții nu o fac intenționat. De multe ori, copiii nu vor să le spună părinților că se simt copleșiți de dorința de a fi perfect sau de a nu greși, deoarece se tem de dezamăgirea lor.
2. Sentimentul de singurătate
Chiar și atunci când sunt înconjurați de prieteni sau familie, copiii pot simți sau profundă singurătate. Ei pot simți că nu sunt înțeles pe deplin sau că nu au pe cineva în care să ai încredere pentru a împărți emoțiile lor cele mai intime. De cele mai multe ori, nu vor comunica acest sentiment părinților, pentru că se tem să nu fie considerați slabi sau sensibili.
3. Conflictele interioare pe care nu le pot exprima
Copiii adesea au lupte interioare pe care nu știu cum să le verbalizeze. Fie că este vorba despre nesiguranțe legate de propria identitate, despre emoții copleșitoare precum furia sau frustrarea, ei pot simți că nu au un limbaj adecvat pentru a le comunica. Astfel, aleg să ascundă aceste conflicte, trăind un zbucium interior tăcut.
4. Teama de a nu fi suficient de buni
Într-o lume competitivă, copiii se simt adesea presați să fie cei mai buni – fie la școală, fie în activitățile extracurriculare sau în relațiile sociale. Ei se tem că nu vor fi suficient de buni pentru a-și îndeplini așteptările părinților. Deși aceștia nu cer întotdeauna perfecțiunea, copiii pot interpreta gesturile de încurajare ca pe o presiune constantă.
5. Lipsa unei conexiuni autentice
Unii copii simt că, deși petrec timp cu părinții lor, conexiunea este o superficială. Fiecare zi poate trece între conversații scurte despre teme și activități de zi cu zi , fără să existe momente de conversații profunde sau de împărțire autentică a emoțiilor. Copiii pot simți că părinții nu sunt pe deplin prezenți emoțional, dacă chiar fizic sunt alături de ei. Ei plâng în tăcere după o conexiune mai profundă, dar nu știu cum să ceară asta, temându-se că nu vor fi înțeleși sau că nu vor primi atenția de care au nevoie.
6. Nesiguranțele legate de propriul corp sau identitate
Pe măsură ce, mulți copii și adolescenți cresc nesiguranțe legate de felul în care arată sau despre cine sunt. Schimbările fizice și emoționale din perioada pubertății pot genera confuzie și anxietate. Ei pot să compară corpul și abilitățile cu ale colegilor sau ale modelelor din social media, simțindu-se inadecvați. De cele mai multe ori, evită să împărtășească aceste nesiguranțe cu părinții, fie pentru că le este rușine, fie pentru că se tem de judecată.
7. Frica de a nu fi înțeleși
Mulți copii simt că părinții nu ar putea să înțeleagă pe deplin lumea lor interioară, mai ales în era digitală, unde influențe sunt diverse și rapide. Teama de a nu fi respins îi face să reprimă emoțiile și să nu crească fricile împărtășească și îngrijorări. Ei aleg să tacă, considerând că părinții sunt prea ocupați sau că ar minimiza problemele lor.
8. Lipsa unui spațiu sigur pentru exprimarea emoțiilor
Unii copii nu simt că au un spațiu emoțional sigur în care să se exprime. Dacă au experimentat reacții sau critici atunci când au încercat să comunice emoții, vor învăța să reprime sentimentele negative, plângând în tăcere în locul să deschidă sufletul. Ei pot simți că nu pot plânge sau arăta vulnerabilitate fără a fi judecați.
9. Nevoia de mai multă afecțiune
Chiar dacă nu o spun, mulți copii tânjesc după mai multă afecțiune fizică și emoțională din partea părinților. Pe măsură ce cresc, părinții pot deveni mai distanți, asumând că copiii nu mai au nevoie de aceeași atenție sau de aceleași gesturi de afecțiune. În realitate, copiii continuă să aibă nevoie de îmbrățișări, cuvinte de încurajare și atenție, dar adesea nu știu cum să ceară asta, preferând să păstreze tăcerea.
Să vă fie cu folos,