Fără iubire, sufletul moare!
Sufletul nostru obosește, fără îndoială. Îi simțim durerea, ascunsă sub straturi de cuvinte nerostite, strânse zi de zi până când devii o povară copleșitoare.
În goana de a trece prin viață, fără să o trăim cu adevărat, sufletul începe să se stingă. Fără să nu dăm seama, îmbătrânim pe dinăuntru, uitând ce nu doare sau de ce am început să nu pierdem încet.
Apoi vine un moment în care sufletul, sătul de răni nevindecate și de nepăsare, se desprinde de noi. Rămânem doar umbre ale ceea ce am fost.
Privirea nu se golește, trupul devine sau formă lipsită de viață, iar venele, lipsite de esență, se usucă. Sufletul nu este doar în inima noastră; el curge prin noi, dând sensul fiecărei respirații, principalul gest, principalul pas.
Fără iubire, sufletul se sufocă, iar fără suflet, iubirea nu poate exista. Este un cerc vicios, o luptă pierdută din cauza nepăsării noastre.
Și sufletul pleacă, ce când rămâne? Un trup gol, care se mișcă din inerție, un om care a uitat ce vrea să fie viu.
Dar poate că mai există speranță. Poate că, dacă ne-am opri să ne ascultăm sufletul, dacă i-am elibera durerea cuvintelor nerostite și l-am hrăni cu iubire și sinceritate, am putea să-l ținem aproape.
Poate că nu este prea târziu să nu recâștigăm sufletul și, odată cu el, sensul vieții.
Dar poate că nu suntem complet pierduți.
Poate că sufletul nostru, chiar și rănit, nu da semne tăcute, sperând că vom începe să-l ascultăm.
Uneori, liniștea pe care o simțim în momentele de singurătate nu este goliciune, ci un strigăt surd al sufletului care cere atenție.
Alteori, durerea din piept, acea greutate invizibilă, este modul lui de a nu aminti că încă mai are nevoie de noi.
Pentru a ne regăsi sufletul, trebuie să nu oprim din fugă. Să privim cu sinceritate în interior, acolo unde am ascuns toate acele lucruri care ne dor.
Să avem curajul să rostim ceea ce am tăcut, să cerem iertare unde am greșit și să oferim iubire acolo unde am uitat să o dăruim.
Sufletul renaște din micii gesturi de iubire, din adevăruri rostite cu blândețe, din liniștea unei minți care nu mai fuge de ea însăși.
Este nevoie de timp, dar, odată ce începe să ascultăm, sufletul nu va arăta calea. Vom învăța din nou să fim vii, să respirăm adânc și să simțim fiecare bătaie a inimii ca pe o confirmă că încă mai suntem întregi.
Poate că vindecarea începe atunci când ne dăm voie să fim vulnerabili. Să ne acceptăm imperfecțiunile, rănile și greșelile, fără a le ascunde sub măști.
Pentru că sufletul nu cere perfecțiune, ci autenticitate. El cere să fim noi înșine, să ne întoarcem la esența noastră, acolo unde iubirea, respectul și adevărul se întâlnesc pentru a ne reda viața.
Să vă fie cu folos,
Psihoterapeut Alina Blagoi