
Mizeria unui cuplu
„Mizeria unui cuplu începe, de fapt, odată cu prima ceartă. Terfelirea sistematică a imaginii de sine cu ajutorul celuilalt devine apoi o chestiune de timp.
Reușita unei căsnicii se măsoară prin scurtimea duratei în care doi parteneri au nevoie, după fiecare scandal, pentru redresarea imaginii de sine. Căci, de vreme ce, de ambele părți, se aruncă cuvinte grele – și din ce în ce mai grele – nimeni nu scapă neterfelit.
Problema constă în abilitatea partenerilor de a-și recompune rapid chipul, în vederea ieșirii în lume. Un cuplu e terminat când nu-și poate evacua urmele ticăloșiei lui și când ceilalți ajung să vadă pe fețele celor doi, intacte, exercițiile de înjosire la care s-au dedat între patru pereți.
Un cuplu cu adevărat versat este cel care trece fără pauză de la sudalmă privată la mica ciripeală socială, punctată cu privirile galeșe și diminutivele alintătoare („pisicu’.”, „motănel”, „dragule”, „iubita”, etc) din care se compune, în mod curent, minciuna publică. Subestimăm, de obicei, puterea de oglindă a cuvintelor care ne sunt azvârlite în față, capacitatea lor de a ne poci personalitatea, de a săpa în noi o galerie infinită de persoane hidoase, cu care, în momentele noastre de luciditate sau de slăbiciune, suntem dispuși să ne identificăm.
Și, din punctul acesta de vedere, partenerul de cuplu este oglinda care ne stă la dispoziție în fiecare zi. Un coleg de la facultate îmi mărturisea că, de câte ori pleacă la curs, înainte de a ieși din casă, nevasta-sa strigă în urma lui: „Imbecilule”!
Din cauza asta, când nu reușea să scape complet de imbecilul cu care plecase de acasă, îi ieșea întotdeauna mai prost.
Mai toate căsniciile se organizează în jurul a ceva negativ. O dată epuizate rezervele de candoare și de iluzie ale începutului, locul lor îl ocupă complicitatea cu partea mai căzută a ființei noastre, cu ipostazele dezgustătoare pe care, înfruntându-l pe celălalt, le-am scos din noi, de care ne este rușine, pe care am fi dorit să nu le trăim, pe care am dori să le uităm.
Orice avânt, orice pornire de înălțare, orice poză în ochii lumii sunt subminate de amintirea felului în care ne-au înjosit convulsiile ultimului scandal. Divorțul este o încercare la limită de a-ți recupera demnitatea pierdută în ochii tăi, așa cum pactul unei noi căsnicii reprezintă încercarea încăpățânată de a trăi până la capăt cea mai riscantă aventură a vieții unui om: posibilitatea de a trăi respectabil în doi.
Cred însă că… oamenii pot iubi, pentru că au nevoie cu disperare să o facă. Continui să cred că jumătatea ființei noastre, de care am fost despărțiți într-un timp imemorial, există undeva, dacă nu cumva, la scara imperfecțiunii noastre omenești, și ruptă și ea în bucăți, am terminat prin a o fi găsit.
Am cunoscut, cu titluri de excepție, cupluri fericite, unele neverosimile chiar, în care minciuna nu a pătruns niciodată.
Și cred, în continuare, că orice om are datoria să decidă, de fiecare dată liber, dacă va rămâne sau nu pe un drum pe care, cel mai adesea, îl alegem într-un moment în care nu avem încă desăvârșită o cultură a opțiunilor existențiale”.
Gabriel Liiceanu – „Scrisori către fiul meu”