Relația cu mama: cum îți influențează toate celelalte relații

Prima relație de atașament din viața unui om lasă o amprentă care nu dispare odată cu încheierea copilăriei. Ea continuă să existe, uneori discret, în fundalul relațiilor importante din viața adultă: în relația de cuplu, în prietenii, în relația cu propriii copii și, poate cel mai profund, în relația cu sine.

Există o întrebare pe care o aud foarte des în cabinet, formulată în diferite moduri:

„De ce mă comport în relații într-un fel pe care nu îl înțeleg și pe care, de fapt, nu mi-l doresc?”

De ce repet aceleași tipare, chiar și atunci când știu că îmi fac rău?

De ce îmi este atât de greu să cer ajutor, să primesc iubire sau să am încredere în celălalt?

Sau, dimpotrivă, de ce mă agăț atât de mult de o relație? De ce am nevoie permanent de confirmări și reasigurări? De ce orice urmă de distanță din partea celuilalt îmi trezește teama că voi fi părăsit(ă)?

Răspunsul nu este niciodată unul simplu.

Felul în care funcționăm în relațiile adulte este rezultatul multor experiențe, contexte și legături importante din viața noastră. Dar, atunci când încercăm să înțelegem originea anumitor tipare relaționale, ajungem adesea și la una dintre primele noastre relații de atașament: relația cu mama sau cu persoana care a îndeplinit rolul principal de îngrijire.

Nu pentru că mama ar fi „vinovată”.

Și nici pentru că orice dificultate emoțională a adultului ar putea fi explicată prin ceea ce s-a întâmplat în copilărie.

Ci pentru că primele relații semnificative ne ajută să construim, treptat, o hartă interioară a relațiilor.

Prin ele învățăm:

Pot să mă bazez pe cineva atunci când îmi este greu?

Sunt văzut(ă) și auzit(ă)?

Emoțiile mele sunt acceptate?

Este sigur să am nevoie de cineva?

Ce se întâmplă când mă apropii?

Ce se întâmplă când celălalt se îndepărtează?

Merit să fiu iubit(ă) chiar și atunci când nu sunt perfect(ă)?

Aceste răspunsuri nu sunt învățate prin explicații.

Ele se formează prin experiență, în mii de momente mici de apropiere, răspuns, absență, liniștire, respingere, conectare sau distanțare.

Treptat, ele devin o parte din felul în care înțelegem iubirea și apropierea.

Iar mai târziu, fără să ne dăm întotdeauna seama, putem duce această hartă emoțională cu noi în relațiile adulte.

De ce relația cu mama are un loc aparte – perspectiva atașamentului

În teoria atașamentului, dezvoltată de John Bowlby, figura principală de atașament este persoana care îi oferă copilului, în mod constant, îngrijire, protecție și disponibilitate emoțională în primii ani de viață.

În multe familii, această persoană este mama. Însă, din perspectiva teoriei atașamentului, nu legătura biologică sau genul sunt cele care definesc figura de atașament, ci rolul pe care persoana îl are în viața copilului și felul în care răspunde nevoilor sale.

Pentru copil, această relație nu înseamnă doar hrană, protecție sau îngrijire fizică.

Înseamnă și experiența repetată de a descoperi:

„Când îmi este greu, vine cineva spre mine?”

„Când mi-e frică, pot fi liniștit(ă)?”

„Când plâng, emoția mea este primită sau respinsă?”

„Când am nevoie de apropiere, celălalt rămâne disponibil?”

Prin astfel de experiențe repetate, copilul începe să învețe cum funcționează relațiile.

Nu prin cuvinte și explicații, ci prin ceea ce trăiește.

Dacă adultul răspunde suficient de constant și sensibil nevoilor sale, copilul poate începe să construiască sentimentul că apropierea este sigură, că nevoile sale pot fi exprimate și că oamenii importanți pot fi disponibili atunci când are nevoie de ei.

Dacă răspunsurile sunt imprevizibile, distante, copleșitoare sau absente, copilul încearcă să se adapteze.

Poate deveni mai vigilent la semnele de îndepărtare.

Poate intensifica semnalele prin care cere apropiere.

Sau, dimpotrivă, poate învăța să își reducă exprimarea nevoilor și să se bazeze cât mai mult pe sine.

Aceste reacții nu sunt defecte de caracter.

Sunt strategii de adaptare construite într-un anumit context relațional.

Modelul intern de lucru – harta emoțională a relațiilor

John Bowlby a folosit conceptul de „model intern de lucru” pentru a descrie reprezentările pe care copilul le construiește despre sine, despre ceilalți și despre relații.

În timp, din experiențele repetate cu persoanele importante, încep să se contureze răspunsuri implicite la întrebări fundamentale:

Sunt demn(ă) de iubire și grijă?

Pot conta pe ceilalți atunci când am nevoie de ei?

Este sigur să fiu vulnerabil(ă)?

Pot cere apropiere fără să fiu respins(ă)?

Ce trebuie să fac pentru a păstra legătura cu persoana importantă pentru mine?

Această hartă relațională nu este o amintire clară și conștientă a copilăriei.

De multe ori, adultul nu își amintește momentele timpurii în care s-a simțit singur, neliniștit sau neauzit.

Însă experiențele relaționale repetate pot influența felul în care sistemul de atașament răspunde mai târziu la apropiere, distanță, conflict, respingere sau nesiguranță.

De aceea, la maturitate, putem avea reacții emoționale foarte intense fără să înțelegem imediat de unde vin.

O întârziere a partenerului poate fi trăită ca respingere.

O perioadă de tăcere poate activa frica de abandon.

O cerere de apropiere poate fi simțită ca presiune.

Vulnerabilitatea poate trezi impulsul de retragere.

Nu pentru că situația prezentă este identică celei din copilărie, ci pentru că relațiile apropiate pot reactiva vechile așteptări despre siguranță, disponibilitate și conexiune.

Harta formată în copilărie nu dispare atunci când devenim adulți.

Dar nici nu rămâne neschimbată pentru totdeauna.

Experiențele relaționale noi, sigure și repetate pot modifica treptat felul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți.

Aceasta este una dintre ideile esențiale ale terapiei bazate pe atașament: trecutul ne poate influența profund, dar nu trebuie să ne determine întreaga viață.

Cum arată relația cu mama și ce poate transmite fiecare tipar

Nu există o singură formă a unei relații dificile cu mama.

Uneori, mama a fost iubitoare, dar imprevizibilă. Alteori, a fost prezentă fizic, însă greu accesibilă emoțional. Uneori, iubirea a existat, dar a venit împreună cu teamă, control, critică sau o apropiere care nu a lăsat suficient spațiu pentru autonomie.

Și există situații în care copilul a ajuns să poarte responsabilități emoționale care nu îi aparțineau.

Fiecare dintre aceste experiențe poate lăsa urme diferite.

Important este să nu privim aceste tipare ca pe niște formule de tipul „dacă mama a fost așa, copilul va deveni în mod obligatoriu așa”.

Dezvoltarea emoțională este mult mai complexă.

Contează temperamentul copilului, prezența altor persoane semnificative, relația cu tatăl sau cu alți îngrijitori, experiențele ulterioare și, mai târziu, relațiile reparatoare pe care persoana le poate construi.

Cu toate acestea, anumite experiențe repetate pot contribui la formarea unor strategii relaționale pe care adultul le va recunoaște mai târziu în viața sa.

Mama inconsistentă – uneori aproape, alteori indisponibilă

Poate că mama a iubit sincer.

Poate că au existat momente de tandrețe, apropiere și conectare.

Dar disponibilitatea ei emoțională nu a fost întotdeauna previzibilă.

Uneori era caldă și prezentă. Alteori devenea distantă, copleșită, iritată sau preocupată de propriile dificultăți.

Pentru copil, problema nu este neapărat absența iubirii.

Problema este impredictibilitatea ei.

Copilul nu știe când apropierea va fi disponibilă și când va dispărea.

Așa că începe să fie atent.

Observă tonul vocii.

Expresia feței.

Schimbările de dispoziție.

Distanța.

Tăcerea.

Încearcă să anticipeze dacă persoana de care depinde este disponibilă sau dacă urmează să se retragă.

În interior se poate forma treptat un mesaj:

„Iubirea există, dar nu știu dacă va rămâne.”

Sau:

„Trebuie să fiu atent(ă) la celălalt ca să nu pierd legătura.”

Mai târziu, în relațiile adulte, această sensibilitate se poate transforma într-o vigilență crescută față de orice semn de distanțare.

Un mesaj la care partenerul răspunde mai târziu decât de obicei.

Un ton diferit.

O seară în care pare mai retras.

Mai puțină afecțiune.

O schimbare aparent minoră poate activa o teamă mult mai mare decât situația prezentă ar părea să justifice.

Nu pentru că adultul „exagerează” în mod intenționat.

Ci pentru că sistemul său de atașament poate interpreta distanța ca pe un posibil pericol pentru relație.

De aici pot apărea nevoia frecventă de reasigurare, verificarea, întrebările repetate, dificultatea de a tolera incertitudinea sau frica intensă de abandon.

Aceste reacții pot apărea în strategiile asociate atașamentului anxios.

În spatele lor se află adesea o întrebare mult mai vulnerabilă:

„Ești încă aici pentru mine?”

→ Citește și: Anxietatea cronică: de la supraviețuire la siguranță prin EFIT

Mama rece sau indisponibilă emoțional

Există și copilării în care mama a fost prezentă fizic, și-a îndeplinit responsabilitățile și poate chiar a făcut multe sacrificii pentru copil, dar apropierea emoțională a fost dificilă.

Emoțiile copilului puteau fi minimalizate, ignorate sau întâmpinate cu disconfort:

„Nu mai plânge.”

„Nu ai de ce să fii trist(ă).”

„Ești prea sensibil(ă).”

„Trebuie să fii puternic(ă).”

„Nu mai face atâta caz.”

Poate că mama însăși nu învățase niciodată cum să stea lângă emoția altcuiva.

Poate că vulnerabilitatea o speria.

Poate că în propria copilărie nimeni nu îi primise tristețea, frica sau nevoia de apropiere.

Copilul nu știe toate acestea.

El învață doar ce funcționează în relația pe care o are.

Și poate ajunge la concluzia:

„Când îmi arăt emoțiile, nu se întâmplă nimic bun.”

„Nevoile mele îi deranjează pe ceilalți.”

„Este mai sigur să mă descurc singur(ă).”

Treptat, copilul poate învăța să își reducă semnalele de vulnerabilitate.

Nu mai cere.

Nu mai arată.

Nu mai spune.

Din exterior poate părea foarte independent.

În interior însă, nevoia de conectare nu dispare.

Doar devine mai greu de exprimat.

La maturitate, această strategie se poate vedea prin dificultatea de a cere sprijin, disconfort în fața vulnerabilității, tendința de retragere în timpul conflictelor sau nevoia puternică de autonomie atunci când relația devine foarte intensă emoțional.

Uneori, partenerul spune:

„Nu știu ce simți.”

„Nu mă lași să mă apropii.”

„Parcă nu ai nevoie de nimeni.”

Dar în spatele retragerii poate exista o experiență diferită:

„Am nevoie de tine, dar nu știu dacă este sigur să îți arăt asta.”

Sau:

„Dacă depind de tine și nu vei fi acolo, va durea prea mult.”

În unele cazuri, astfel de strategii pot fi asociate unui stil de atașament evitant.

Însă independența aparentă nu înseamnă absența nevoii de atașament.

Uneori, tocmai oamenii care par să aibă cea mai mică nevoie de ceilalți au învățat foarte devreme că este mai sigur să nu arate cât de mult contează apropierea pentru ei.

→ Citește și: Ai atașament evitant în relație? 15 întrebări de reflecție

Mama supraprotectoare sau invazivă

Există mame care iubesc profund, dar pentru care iubirea se amestecă cu frica.

Frica că i s-ar putea întâmpla ceva copilului.

Frica de greșeală.

Frica de eșec.

Frica de suferință.

Din dorința de a-l proteja, mama poate ajunge să anticipeze permanent pericolele, să intervină înainte ca el să încerce singur, să ia decizii în locul lui sau să îi transmită, direct ori indirect, că lumea este prea periculoasă pentru a fi explorată fără ajutorul ei.

Intenția poate fi una de protecție.

Dar mesajul pe care copilul îl primește poate fi diferit:

„Singur(ă) nu te vei descurca.”

„Ai nevoie de mine ca să fii în siguranță.”

„Nu poți avea încredere în propriile alegeri.”

„Dacă greșești, se poate întâmpla ceva rău.”

Copilul are nevoie de protecție, dar are nevoie și de spațiu pentru explorare.

Are nevoie să încerce.

Să greșească.

Să se frustreze.

Să descopere că poate face față unei dificultăți.

Să se îndepărteze și să știe că se poate întoarce.

O relație de atașament sigură nu înseamnă doar să ai un loc în care ești protejat.

Înseamnă și să ai o bază sigură din care poți explora lumea.

Atunci când protecția devine excesivă, copilului îi poate fi mai greu să își construiască încrederea în propriile capacități.

La maturitate, acest lucru se poate manifesta prin dificultatea de a lua decizii fără aprobarea altora, teama de greșeală, nevoia frecventă de confirmare sau sentimentul că nu poate face față singur situațiilor dificile.

În alte cazuri apare reacția opusă.

Adultul poate deveni extrem de independent, poate respinge ajutorul și poate trăi orice apropiere ca pe o încercare de control.

Poate spune:

„Nu am nevoie de nimeni.”

Dar, uneori, în spatele acestei independențe rigide se află o nevoie profundă de a-și proteja autonomia:

„Nu vreau ca cineva să decidă din nou pentru mine.”

Problema nu este iubirea mamei.

Problema apare atunci când, din teamă, iubirea lasă prea puțin spațiu pentru separare, autonomie și construirea încrederii în sine.

Mama care și-a inversat rolul cu copilul

Uneori, granița dintre părinte și copil se schimbă.

Mama începe să se sprijine emoțional pe copil într-un mod care depășește ceea ce acesta poate duce la vârsta lui.

Îi vorbește despre problemele de cuplu.

Îi împărtășește dificultăți pe care copilul nu are resursele emoționale să le proceseze.

Îl transformă în confident.

Îi cere să o liniștească.

Îi transmite că trebuie să fie „puternic” pentru ea.

Uneori, copilul ajunge chiar să simtă că starea de bine a mamei depinde de el.

Acest proces este cunoscut sub numele de parentificare.

Copilul începe să ocupe un rol care nu îi aparține.

În loc să fie cel îngrijit, devine cel care îngrijește.

În loc să fie liniștit, devine cel care liniștește.

În loc să aibă libertatea de a fi copil, începe să fie atent la nevoile emoționale ale adultului.

Și poate învăța foarte devreme:

„Nevoile celuilalt sunt mai importante decât ale mele.”

„Trebuie să am grijă de oamenii pe care îi iubesc.”

„Dacă eu nu țin lucrurile sub control, totul se poate destrăma.”

„Valoarea mea vine din ceea ce fac pentru ceilalți.”

La maturitate, acest copil poate deveni adultul pe care toată lumea se bazează.

Cel care ascultă.

Cel care rezolvă.

Cel care are grijă.

Cel care pare puternic chiar și atunci când este epuizat.

Îi poate fi însă foarte greu să spună:

„Am nevoie de tine.”

Să primească ajutor fără să se simtă vinovat.

Să pună limite.

Să spună „nu”.

Să lase pe altcineva să aibă grijă de el.

În relațiile de cuplu, poate ajunge să ofere mult mai mult decât primește și să preia responsabilitatea pentru emoțiile partenerului.

Iar după ani de astfel de relații poate apărea întrebarea:

„De ce eu sunt mereu cel care are grijă de toată lumea, dar nimeni nu are grijă de mine?”

Uneori, răspunsul începe cu o experiență învățată foarte devreme:

ai fost învățat(ă) să fii necesar(ă), înainte să înveți că ai voie să ai și tu nevoie de cineva.

→ Citește și: Parentificarea la adult

Mama care a rănit direct

Există și experiențe mai dureroase, în care rana nu vine doar din absență, imprevizibilitate sau dificultatea de conectare emoțională.

Vine din cuvinte și comportamente care au rănit direct.

Critică repetată.

Comparații.

Umilire.

Respingere.

Rușinare.

Afecțiune retrasă ca pedeapsă.

Mesaje prin care copilul simte că trebuie să fie într-un anumit fel pentru a merita iubirea.

Uneori, aceste experiențe sunt evidente.

Alteori sunt atât de subtile și de normalizate în familie, încât copilul ajunge să creadă că problema este la el.

Poate auzi:

„De ce nu poți fi și tu ca…?”

„Niciodată nu faci nimic bine.”

„Mă faci de rușine.”

„După tot ce am făcut pentru tine…”

„Dacă ai fi fost cuminte, nu m-aș fi supărat.”

Din astfel de experiențe se poate forma treptat o convingere dureroasă:

„Nu sunt suficient(ă) așa cum sunt.”

Copilul încearcă atunci să găsească o modalitate de a păstra iubirea.

Poate deveni foarte cuminte.

Foarte performant.

Foarte responsabil.

Poate încerca să nu deranjeze.

Să nu greșească.

Să nu dezamăgească.

Să fie exact ceea ce crede că ceilalți așteaptă de la el.

Pentru că, undeva în interior, iubirea nu mai este simțită ca ceva ce poate primi pur și simplu.

Devine ceva ce trebuie câștigat.

La maturitate, această rană poate continua printr-un critic interior sever.

Adultul poate avea rezultate, poate fi apreciat și poate primi iubire, dar în interior să rămână sentimentul:

„Încă nu este suficient.”

Poate interpreta o observație ca pe o dovadă că a eșuat.

O greșeală poate deveni o confirmare a propriei lipse de valoare.

O respingere poate fi trăită nu doar ca pierderea unei relații, ci ca dovada că:

„Este ceva în neregulă cu mine.”

Și poate continua să caute în relațiile adulte ceea ce a încercat să obțină în copilărie:

să fie suficient de bun(ă), suficient de util(ă), suficient de frumos/frumoasă, suficient de performant(ă) sau suficient de ușor de iubit pentru ca celălalt să nu plece.

Dar vindecarea începe într-un loc diferit.

Nu în încercarea de a deveni, în sfârșit, „suficient”.

Ci în posibilitatea de a descoperi că valoarea personală nu trebuie câștigată prin perfecțiune, sacrificiu sau renunțarea la propriile nevoi.

→ Citește și: Stima de sine scăzută și EFIT

Cum se vede relația cu mama în relațiile adulte

Amprenta relației cu mama nu este întotdeauna ușor de recunoscut.

Rareori intrăm într-o relație și ne spunem:

„Reacționez astfel pentru că am învățat ceva asemănător în copilărie.”

De cele mai multe ori, reacția apare înaintea explicației.

Simțim.

Ne temem.

Ne retragem.

Ne agățăm.

Încercăm să controlăm.

Ne apărăm.

Ne este greu să cerem.

Sau oferim atât de mult, încât uităm să ne întrebăm ce avem noi nevoie.

Tiparele timpurii pot continua să funcționeze în fundalul relațiilor adulte, mai ales atunci când acestea devin importante emoțional.

Nu repetăm neapărat trecutul în aceeași formă.

Dar putem repeta felul în care am învățat să ne protejăm în relații.

În relația de cuplu

Relația de cuplu este unul dintre locurile în care sistemul de atașament al adultului devine foarte vizibil.

Atunci când partenerul devine o persoană importantă pentru siguranța noastră emoțională, apropierea lui contează.

La fel și distanța.

Disponibilitatea.

Tăcerea.

Respingerea.

Conflictul.

Posibilitatea pierderii.

Tocmai de aceea, uneori reacționăm cel mai intens nu în relațiile care contează puțin, ci în cele care contează cel mai mult.

Persoana care a crescut cu multă imprevizibilitate emoțională poate deveni foarte sensibilă la semnele de distanțare ale partenerului.

Poate întreba frecvent:

„Ești supărat(ă) pe mine?”

„Mai este totul în regulă între noi?”

„Mă mai iubești?”

Poate căuta confirmări, poate verifica, poate protesta sau poate reacționa intens atunci când simte că celălalt se îndepărtează.

La suprafață, comportamentul poate părea „prea mult”.

Sub el se poate afla însă o teamă profundă:

„Dacă te pierd?”

Persoana care a învățat că vulnerabilitatea nu este bine primită poate face exact opusul.

În timpul conflictului se retrage.

Nu vorbește.

Spune că „nu are nimic”.

Încearcă să rezolve singură ceea ce simte.

Cu cât partenerul cere mai multă apropiere, cu atât poate simți o nevoie mai puternică de distanță.

Nu neapărat pentru că nu iubește.

Ci pentru că apropierea emoțională intensă poate activa o veche strategie de protecție:

„Dacă mă închid, sunt în siguranță.”

Iar persoana care a fost parentificată poate intra în relație ocupând aproape automat rolul celui care are grijă.

Întreabă ce simte celălalt.

Rezolvă.

Susține.

Înțelege.

Iartă.

Se adaptează.

Dar spune foarte rar:

„Acum am eu nevoie de tine.”

În timp, poate ajunge să se simtă singură într-o relație în care, aparent, este foarte implicată.

Aceste tipare se pot întâlni și pot crea ceea ce în EFT numim un ciclu relațional negativ.

Unul caută apropierea pentru a se simți în siguranță.

Celălalt se retrage pentru a se proteja.

Cu cât primul insistă mai mult, cu atât al doilea se îndepărtează.

Cu cât al doilea se îndepărtează, cu atât primul devine mai neliniștit și protestează mai intens.

La suprafață pare o ceartă despre mesaje, timp petrecut împreună, treburi casnice, sex, bani sau atenție.

În profunzime, întrebările pot fi cu totul altele:

„Contează pentru tine ceea ce simt?”

„Pot să ajung la tine când am nevoie?”

„Sunt important(ă) pentru tine?”

„Vei rămâne lângă mine când îmi este greu?”

Din perspectiva EFT, problema nu este pur și simplu că unul este „prea anxios” și celălalt „prea rece”.

Adesea, ambii încearcă să protejeze legătura sau să se protejeze pe ei înșiși, folosind strategii diferite.

Iar aceste strategii ajung, fără intenție, să îl activeze exact pe celălalt.

În relația cu propriii copii

Pentru mulți adulți, apariția propriului copil reactivează părți din propria istorie de atașament pe care nu le-au conștientizat până atunci.

Uneori, abia când devii părinte începi să te întrebi:

„Cum am fost eu liniștit(ă) când îmi era frică?”

„Ce se întâmpla când plângeam?”

„Aveam voie să fiu furios/furioasă?”

„Cine venea spre mine când aveam nevoie?”

Relația cu propriul copil poate scoate la suprafață atât experiențele bune pe care le-am primit, cât și rănile care au rămas neprocesate.

Uneori, un părinte repetă fără să își dea seama ceea ce a trăit.

Alteori, merge în extrema opusă.

Un adult crescut într-un mediu foarte critic poate decide:

„Eu nu voi face niciodată asta copilului meu.”

Și poate deveni atât de atent să nu rănească, încât îi este greu să pună limite.

Un adult crescut cu mult control poate oferi foarte multă libertate, uneori chiar atunci când copilul are nevoie de structură.

Un adult care a fost nevoit să se descurce singur poate avea dificultăți în a recunoaște dependența firească a propriului copil:

„Și eu am putut. Trebuie să poată și el.”

Astfel, transmiterea intergenerațională a tiparelor nu înseamnă neapărat că vom reproduce identic comportamentul părinților noștri.

Uneori repetăm.

Alteori compensăm.

Dar, în ambele situații, trecutul poate continua să influențeze prezentul.

Aceasta nu este însă o condamnare.

Tiparele relaționale nu sunt un destin.

Faptul că un părinte începe să își înțeleagă propria istorie, să își recunoască declanșatorii emoționali și să construiască răspunsuri diferite poate schimba profund ceea ce transmite mai departe copilului său.

Vindecarea propriei istorii de atașament nu este importantă doar pentru tine.

Poate deveni și o modalitate de a opri transmiterea mai departe a unor răni pe care nimeni nu le-a ales în mod conștient.

În relația cu sine

Poate că aici se află una dintre cele mai profunde urme ale relațiilor timpurii.

În timp, vocea persoanelor importante din copilărie poate deveni parte din propria noastră voce interioară.

Felul în care am fost priviți poate influența felul în care ne privim.

Felul în care emoțiile noastre au fost primite poate influența felul în care ne raportăm astăzi la ceea ce simțim.

Felul în care greșelile noastre au fost întâmpinate poate deveni felul în care ne tratăm atunci când greșim.

Dacă ai crescut cu multă critică, este posibil ca astăzi să nu mai fie nevoie de nimeni care să te critice.

Ai învățat să o faci singur(ă).

Poți obține ceva important și să te gândești imediat la ceea ce ai fi putut face mai bine.

Poți greși puțin și să te judeci mult.

Poți primi zece aprecieri și să rămâi blocat(ă) în singura observație negativă.

Dacă emoțiile tale au fost frecvent minimalizate, este posibil să îți spui și astăzi:

„Nu ar trebui să mă simt așa.”

„Exagerez.”

„Alții au probleme mai mari.”

„Trebuie să trec peste.”

Dacă ai învățat că nevoile tale îi împovărează pe ceilalți, poate îți este greu să ceri ajutor chiar și atunci când ai nevoie.

Dacă ai primit afecțiune mai ales atunci când ai fost performant(ă), cuminte sau util(ă), poate că și astăzi valoarea ta pare să depindă de ceea ce faci pentru ceilalți.

Și astfel, relația timpurie nu mai există doar între tine și mama ta.

O parte din ea poate continua în relația dintre tine și tine.

În felul în care îți vorbești.

În ceea ce îți permiți.

În modul în care îți tratezi vulnerabilitatea.

În cât de ușor poți primi iubire.

În cât de repede te abandonezi pe tine pentru a nu fi abandonat(ă) de altcineva.

Vindecarea începe și prin observarea acestei relații interioare.

Nu pentru a șterge trecutul.

Ci pentru a putea construi, treptat, o experiență diferită: să devii pentru tine un loc mai sigur decât cel pe care poate l-ai cunoscut la început.

O notă importantă: nu este vorba despre vină

Atunci când vorbim despre relația cu mama și despre felul în care aceasta poate influența viața emoțională a adultului, există riscul să ajungem la o concluzie prea simplă:

„Mama este de vină pentru tot ceea ce mi se întâmplă astăzi.”

Această perspectivă nu este nici corectă, nici utilă terapeutic.

A înțelege trecutul nu înseamnă a căuta un vinovat.

Înseamnă a încerca să înțelegi ce ai trăit, cum te-ai adaptat și ce ai învățat despre tine și despre relații.

Multe dintre mamele care nu au putut oferi suficientă siguranță emoțională copiilor lor nu au făcut acest lucru cu intenția de a-i răni.

Uneori, pur și simplu nu au avut resursele necesare.

Poate că și ele au crescut fără suficientă afecțiune.

Poate că nimeni nu le-a învățat să recunoască și să exprime emoții.

Poate că au trăit în familii în care vulnerabilitatea era considerată slăbiciune.

Poate că au fost criticate, respinse, controlate sau parentificate la rândul lor.

Poate că au trecut prin pierderi, relații dificile, lipsuri, epuizare sau perioade în care propriile lor resurse emoționale au fost profund limitate.

Uneori, ceea ce un copil trăiește ca absență emoțională poate veni din neputința unui părinte de a fi prezent.

Iar ceea ce copilul simte ca respingere poate veni, uneori, din propriile răni nevindecate ale adultului.

A înțelege acest lucru poate aduce compasiune.

Dar există o diferență importantă între a înțelege și a nega impactul.

Poți înțelege de ce mama ta nu a putut fi prezentă și, în același timp, să recunoști că absența ei te-a durut.

Poți înțelege că a făcut ceea ce a știut și, în același timp, să recunoști că ceea ce a știut nu a fost întotdeauna ceea ce aveai nevoie.

Poți avea compasiune pentru povestea ei fără să îți abandonezi propria poveste.

Poți să o iubești și să recunoști că anumite lucruri te-au rănit.

Poți să îi înțelegi limitele fără să minimalizezi consecințele lor asupra ta.

Aceste adevăruri pot exista în același timp.

„Mama mea a făcut tot ce a putut.”

și

„Uneori, ceea ce a putut ea nu a fost suficient pentru ceea ce aveam eu nevoie.”

Una dintre cele mai dificile părți ale maturizării emoționale este tocmai capacitatea de a ține împreună aceste două realități fără să fim obligați să alegem între ele.

Nu trebuie să transformăm mama într-un om rău pentru a recunoaște că am fost răniți.

Și nu trebuie să negăm ceea ce ne-a durut pentru a păstra iubirea față de ea.

A înțelege nu înseamnă a acuza

În terapie, întrebarea importantă nu este:

„Cine este de vină?”

Ci:

„Ce s-a întâmplat cu mine în această relație?”

Ce am învățat despre iubire?

Ce am învățat despre nevoile mele?

Ce am învățat despre vulnerabilitate?

Ce am învățat despre apropiere și distanță?

Ce fac astăzi atunci când mi-e frică să nu pierd pe cineva?

Cum mă protejez atunci când mă simt respins(ă)?

Ce fac cu mine atunci când simt că nu sunt suficient(ă)?

Aceste întrebări mută atenția de la vinovăție către înțelegere și schimbare.

Pentru că trecutul poate explica multe dintre reacțiile noastre.

Dar, la maturitate, apare și posibilitatea de a construi ceva diferit.

De la „De ce mi-ai făcut asta?” la „Ce fac eu acum cu ceea ce am trăit?”

Există un moment important în procesul terapeutic în care întrebarea începe să se schimbe.

La început poate fi: 

„De ce nu ai fost acolo pentru mine?”

„De ce nu m-ai văzut?”

„De ce m-ai criticat atât?”

„De ce nu am simțit că sunt suficient(ă)?”

Aceste întrebări au nevoie de spațiu.

Durerea are nevoie să fie recunoscută înainte de a putea fi transformată.

Dar, treptat, poate apărea o altă întrebare: „Ce fac eu astăzi cu ceea ce am trăit?”

Aici începe responsabilitatea adultului.

Nu responsabilitatea pentru ceea ce i s-a întâmplat în copilărie.

Un copil nu este responsabil pentru felul în care a fost îngrijit, pentru disponibilitatea emoțională a părinților sau pentru rănile pe care le-a primit.

Dar adultul poate deveni responsabil pentru ceea ce face, în prezent, cu aceste răni.

Poate începe să observe când trecutul intră în relațiile sale actuale.

Poate învăța să recunoască momentele în care frica de abandon îl face să se agațe.

Momentele în care teama de vulnerabilitate îl face să se retragă.

Momentele în care nevoia de a fi acceptat îl face să renunțe la propriile limite.

Momentele în care vechiul mesaj „nu sunt suficient(ă)” devine vocea cu care se judecă pe sine.

Și, încet, poate începe să răspundă diferit.

Distincția esențială

A înțelege impactul relației cu mama nu înseamnă a o învinovăți.

Înseamnă să poți privi cu sinceritate ceea ce ai primit, ceea ce ți-a lipsit și felul în care te-ai adaptat pentru a păstra legătura de care aveai nevoie.

Nu ești responsabil(ă) pentru strategiile de protecție pe care a trebuit să le construiești atunci când erai copil.

Dar, ca adult, poți deveni responsabil(ă) pentru felul în care alegi să lucrezi cu ele astăzi.

Și aceasta este o diferență fundamentală:

responsabilitatea nu este vinovăție.

Responsabilitatea înseamnă să recunoști că, deși nu poți schimba ceea ce ai primit în trecut, poți schimba relația pe care o ai astăzi cu acea experiență.

Poți învăța alte moduri de a cere apropiere.

Poți învăța să pui limite fără să simți că pierzi iubirea.

Poți învăța să primești ajutor fără rușine.

Poți învăța să rămâi prezent(ă) atunci când vulnerabilitatea te sperie.

Poți învăța să nu te mai abandonezi pe tine pentru a împiedica pe altcineva să te abandoneze.

**Trecutul explică.

Dar nu trebuie să decidă pentru totdeauna cine vei fi în relațiile tale.** 

Iar aici începe, de fapt, posibilitatea schimbării.

Cum lucrează EFIT cu rana maternă

În terapia individuală centrată pe emoții – EFIT (Emotionally Focused Individual Therapy) – relația cu mama nu este explorată doar pentru a înțelege intelectual ce s-a întâmplat în copilărie.

Nu este vorba doar despre a reconstrui trecutul sau despre a găsi explicații pentru comportamentul mamei.

În centrul procesului se află experiența emoțională a persoanei și felul în care ceea ce s-a întâmplat atunci continuă să fie trăit astăzi.

Pentru că o rană de atașament nu rămâne doar o poveste despre trecut.

Ea poate apărea în prezent:

• în felul în care reacționezi când cineva important se îndepărtează;
• în dificultatea de a cere ajutor;
• în teama de respingere;
• în nevoia de a controla;
• în tendința de a te retrage atunci când emoțiile devin prea intense;
• în rușinea de a avea nevoie de cineva;
• în sentimentul că trebuie să faci ceva pentru a merita iubirea;

sau în vocea interioară care îți spune, chiar și după ani:

„Nu sunt suficient(ă).”

De aceea, în EFIT, lucrul terapeutic nu începe neapărat cu întrebarea:

„Cum a fost mama ta?”

Poate începe cu o întrebare mult mai apropiată de prezent:

„Ce se întâmplă în tine acum?”

• Ce simți atunci când partenerul se îndepărtează?
• Ce se întâmplă când cineva te critică?
• Ce simți când ai nevoie de ajutor?
• Ce apare în tine atunci când cineva încearcă să se apropie foarte mult?
• Ce faci când te temi că vei fi respins(ă)?
• Ce îți spui despre tine în acele momente?

Pornind de la experiența prezentă, terapia poate ajunge treptat la emoțiile și experiențele mai profunde care au contribuit la construirea acestor reacții.

Dincolo de reacție: accesarea emoției primare

• Ceea ce vedem la suprafață nu este întotdeauna ceea ce se află în profunzime.
• Furia poate ascunde frică.
• Critica poate ascunde durerea de a nu te simți important(ă).
• Controlul poate ascunde teama că vei pierde legătura.
• Retragerea poate ascunde rușinea sau sentimentul că nu vei fi suficient(ă) pentru celălalt.

Nevoia permanentă de reasigurare poate ascunde o întrebare mult mai vulnerabilă:

„Vei rămâne lângă mine?”

Iar independența rigidă poate ascunde:

„Dacă am nevoie de tine și nu vei fi acolo, nu știu dacă voi putea suporta.”

În EFIT, terapeutul ajută persoana să încetinească aceste reacții și să descopere ce se află sub ele.

Nu doar:

„Ce faci?”

ci și:

„Ce simți chiar înainte să faci asta?”

„Ce se întâmplă în corpul tău?”

„De ce te temi în acel moment?”

„De ce ai avea nevoie?”

Sub strategiile de protecție putem găsi emoții primare precum frica, tristețea, singurătatea, rușinea sau durerea respingerii.

Aceste emoții au fost uneori atât de greu de trăit în relațiile timpurii, încât persoana a învățat să le acopere, să le evite sau să le transforme în alte reacții.

Procesul terapeutic creează posibilitatea ca ele să fie întâlnite într-un context diferit:

cu mai multă siguranță, claritate și compasiune.

De la „este ceva în neregulă cu mine” la „așa am învățat să mă protejez”

Una dintre schimbările importante care pot apărea în terapie este modificarea felului în care persoana își înțelege propriile reacții.

În loc de:

„Sunt prea sensibil(ă).”

poate apărea:

„Am devenit foarte atent(ă) la distanță pentru că distanța a însemnat cândva nesiguranță pentru mine.”

În loc de:

„Sunt rece și nu știu să iubesc.”

poate apărea:

„Am învățat să mă retrag atunci când apropierea mă face să mă simt vulnerabil(ă).”

În loc de:

„Nu știu să spun «nu».”

poate apărea:

„Am învățat foarte devreme că păstrez relația dacă am grijă de ceilalți și nu îi dezamăgesc.”

Această schimbare este importantă.

Pentru că atunci când un comportament nu mai este văzut ca un defect personal, ci ca o strategie de protecție construită într-un anumit context, apare mai mult spațiu pentru compasiune și pentru schimbare.

Strategia a avut cândva un sens.

Întrebarea devine:

„Mai am nevoie de ea în aceeași formă astăzi?”

Experiența emoțională corectivă în relația terapeutică

În EFIT, schimbarea nu se produce doar prin ceea ce persoana înțelege.

Se produce și prin ceea ce începe să experimenteze diferit.

Relația terapeutică oferă un spațiu în care vulnerabilitatea poate fi întâmpinată cu prezență, receptivitate și acceptare.

Persoana poate aduce emoții pe care, poate, mult timp le-a ascuns:

• frica;
• rușinea;
• nevoia de apropiere;
• furia;
• durerea;
• sentimentul de a nu fi fost văzută;
• dorul după ceva ce nu a primit.

Și poate descoperi o experiență nouă:

„Pot arăta ceea ce simt și relația nu dispare.”

„Pot avea nevoie și nu sunt o povară.”

„Pot fi vulnerabil(ă) fără să fiu respins(ă).”

„Pot fi văzut(ă) chiar și în părțile mele de care mi-a fost rușine.”

Aceste experiențe nu șterg trecutul.

Dar pot începe să construiască, alături de el, o hartă relațională diferită.

Transformarea narațiunii interioare

În relațiile timpurii se pot forma convingeri foarte puternice despre sine:

• „Nu sunt suficient(ă).”
• „Sunt prea mult.”
• „Nevoile mele sunt o povară.”
• „Trebuie să fiu perfect(ă) ca să fiu iubit(ă).”
• „Dacă depind de cineva, voi fi rănit(ă).”
• „Trebuie să mă descurc singur(ă).”

Aceste convingeri nu sunt întotdeauna accesibile rațional.

Poți ști, la nivel intelectual, că meriți iubire și, în același timp, să simți profund că trebuie să o câștigi.

Poți ști că partenerul te iubește și totuși să intri în panică atunci când îl simți distant.

Poți ști că este firesc să ceri ajutor și totuși să simți rușine atunci când trebuie să o faci.

De aceea, simplul:

„Trebuie să gândești mai pozitiv”

rareori este suficient.

O convingere formată prin experiențe emoționale repetate are nevoie, de multe ori, de experiențe emoționale noi pentru a începe să se transforme.

Treptat, vechile mesaje pot fi însoțite de unele noi:

De la:

„Nu sunt suficient(ă).”

spre:

„Nu trebuie să fiu perfect(ă) pentru a avea valoare.”

De la:

„Nevoile mele sunt o povară.”

spre:

„Am voie să am nevoie de ceilalți.”

De la:

„Dacă mă apropii, voi fi rănit(ă).”

spre:

„Pot învăța să recunosc relațiile în care apropierea este sigură.”

De la:

„Trebuie să am grijă de toată lumea.”

spre:

„Pot avea grijă de ceilalți fără să mă abandonez pe mine.”

De la:

„Trebuie să mă descurc singur(ă).”

spre:

„A primi sprijin nu mă face slab(ă).”

Vindecarea nu înseamnă ștergerea trecutului

Scopul terapiei nu este să facă trecutul să dispară.

Și nici să transforme o copilărie dureroasă într-o poveste frumoasă.

Ceea ce s-a întâmplat rămâne parte din istoria ta.

Dar poate înceta să fie singura hartă după care îți construiești relațiile.

Vindecarea poate însemna să poți recunoaște:

„Da, asta am trăit.”

„Da, m-a influențat.”

„Da, am învățat să mă protejez astfel.”

Și, în același timp:

„Astăzi pot învăța și altceva.”

• Poți construi relații în care apropierea nu trebuie câștigată.
• Poți învăța că un conflict nu înseamnă automat abandon.
• Poți descoperi că vulnerabilitatea nu este întotdeauna periculoasă.
• Poți cere fără să te simți slab(ă).
• Poți pune limite fără să însemne că nu iubești.
• Poți primi fără să simți că trebuie să dai imediat ceva în schimb.

Și, poate cel mai important, poți începe să construiești în interiorul tău sentimentul pe care l-ai căutat atât de mult în exterior:

„Pot fi în relație cu cineva fără să mă pierd pe mine.”

Întrebări frecvente

Am o relație bună cu mama. Înseamnă că nu am tipare de atașament?

Nu neapărat.

Faptul că astăzi ai o relație bună cu mama ta nu înseamnă că nu poți avea anumite vulnerabilități sau strategii de atașament în relațiile adulte.

Relația pe care o avem cu părinții nu este statică. Ea se poate modifica foarte mult de-a lungul vieții.

Poate că în copilărie au existat perioade în care mama ta a fost foarte disponibilă și alte perioade în care, din diferite motive, i-a fost mai greu să răspundă nevoilor tale emoționale.

Poate că relația voastră s-a îmbunătățit odată cu trecerea anilor.

Poate că astăzi vă înțelegeți, vă respectați și vă simțiți apropiate, chiar dacă anumite experiențe timpurii au lăsat urme.

De asemenea, tiparele de atașament nu se formează exclusiv în relația cu mama.

Contează relația cu tatăl, cu bunicii, cu frații, cu alte persoane care au avut un rol important în îngrijirea copilului, precum și experiențele relaționale ulterioare.

De aceea, în terapie nu încercăm să găsim o singură persoană sau un singur eveniment care să explice totul.

Întrebarea este mai degrabă:

„Ce am învățat, de-a lungul relațiilor mele importante, despre apropiere, siguranță, vulnerabilitate și iubire?”

Și, mai ales:

„Cum se manifestă aceste lucruri în relațiile mele de astăzi?”

Uneori poți avea o relație bună cu mama și, în același timp, să descoperi că îți este greu să ai încredere într-un partener.

Sau că te temi foarte mult de abandon.

Sau că nu știi să ceri ajutor.

Sau că vulnerabilitatea te face să te retragi.

Aceste lucruri nu anulează relația bună pe care o ai cu mama.

Ele arată doar că istoria noastră de atașament este mai complexă decât o singură etichetă – „relație bună” sau „relație rea”.

Mama mea a murit. Pot lucra cu această relație în terapie?

Da.

Pentru a lucra terapeutic cu relația cu mama nu este necesar ca ea să fie prezentă fizic sau chiar să mai fie în viață.

În terapie lucrăm cu experiența pe care această relație a lăsat-o în tine.

Cu amintirile.

Cu emoțiile.

Cu nevoile care au fost împlinite sau care au rămas neîmplinite.

Cu lucrurile care au fost spuse.

Și, uneori, cu lucrurile care nu au fost niciodată spuse.

Moartea mamei poate adăuga un strat suplimentar de complexitate.

Poate exista dor.

Durere.

Furie.

Vinovăție.

Regret.

Poate exista iubire și, în același timp, resentiment.

Poate exista întrebarea:

„Cum pot fi supărat(ă) pe cineva care nu mai este?”

Sau:

„Mai am voie să vorbesc despre ceea ce m-a durut acum, când nu mai pot schimba nimic între noi?”

Da.

Pentru că scopul terapiei nu este neapărat schimbarea mamei sau obținerea unui răspuns din partea ei.

Scopul este să poți lucra cu ceea ce această relație continuă să însemne în interiorul tău.

Uneori există și un doliu pentru relația pe care ai avut-o.

Alteori există un doliu pentru relația pe care ți-ai fi dorit să o ai și care nu mai poate exista în forma imaginată.

Ambele pot avea nevoie de spațiu.

Vindecarea nu presupune să uiți, să idealizezi sau să ierți forțat.

Poate însemna să poți privi relația în întreaga ei complexitate și să îi găsești un loc în povestea ta care să nu te mai țină captiv(ă).

Pot să schimb tiparul fără să am o conversație dificilă cu mama?

Da.

Aceasta este una dintre cele mai importante idei atunci când vorbim despre vindecarea rănilor de atașament:

schimbarea ta nu depinde obligatoriu de schimbarea mamei tale.

Nu este necesar ca mama să recunoască tot ceea ce ai trăit.

Nu este obligatoriu să își ceară scuze.

Nu trebuie să fie de acord cu perspectiva ta.

Și nu este necesar să aveți o conversație „perfectă” pentru ca tu să începi să te vindeci.

Uneori, o conversație sinceră cu mama poate fi importantă și poate aduce apropiere.

Mai ales atunci când există disponibilitate emoțională, deschidere și capacitatea ambelor persoane de a asculta experiența celeilalte.

Dar nu toate relațiile permit acest lucru.

Unele mame pot răspunde defensiv:

„Nu s-a întâmplat așa.”

„Ți-am oferit tot ce am putut.”

„Exagerezi.”

„După tot ce am făcut pentru tine, asta îmi spui?”

În alte situații, mama poate să nu mai fie în viață, poate exista o distanță foarte mare sau contactul poate fi foarte redus.

Dacă vindecarea ar depinde exclusiv de reacția celuilalt, am rămâne captivi într-o situație pe care nu o putem controla.

Dar procesul terapeutic se poate desfășura și fără această confruntare.

Poți lucra cu emoțiile tale.

Cu nevoile tale.

Cu limitele tale.

Cu felul în care intri astăzi în relații.

Cu strategiile pe care le folosești pentru a te proteja.

Cu vocea critică pe care ai interiorizat-o.

Cu capacitatea de a cere, de a primi și de a rămâne prezent(ă) în apropiere.

Uneori, cea mai importantă conversație nu este cea pe care o vei avea cu mama.

Este conversația pe care începi să o ai cu tine.

Relația cu tatăl contează la fel de mult?

Da, relația cu tatăl poate avea o influență profundă asupra dezvoltării emoționale și relaționale a copilului.

Deși multe dintre primele cercetări despre atașament s-au concentrat asupra relației mamă–copil, copilul poate forma legături de atașament semnificative cu mai multe persoane care îi oferă îngrijire, protecție și disponibilitate.

Tatăl poate deveni una dintre aceste figuri esențiale.

Contează dacă este disponibil.

Dacă răspunde.

Dacă poate liniști.

Dacă oferă siguranță.

Dacă poate fi prezent emoțional.

Dacă îi permite copilului să exploreze și să se întoarcă la el atunci când are nevoie.

O relație sigură cu tatăl sau cu o altă persoană importantă poate reprezenta o resursă valoroasă chiar și atunci când relația cu mama a fost dificilă.

Și invers.

De aceea, atunci când explorăm istoria de atașament a unui adult, întrebarea nu ar trebui să fie doar:

„Cum a fost relația cu mama?”

Ci:

„Cine a fost acolo pentru tine?”

„La cine mergeai când îți era frică?”

„Cine te liniștea?”

„Cine te vedea cu adevărat?”

„Cu cine simțeai că poți fi tu?”

Și uneori apare o întrebare la fel de importantă:

„Cine ar fi trebuit să fie acolo și nu a fost?”

Istoria de atașament nu este povestea unui singur părinte.

Este povestea relațiilor în care am învățat, treptat, ce înseamnă să fim aproape de cineva și cât de sigur este să avem nevoie de ceilalți.

Prima relație nu este și ultima

Relația cu mama poate contribui la formarea unei hărți emoționale despre iubire, apropiere și siguranță.

Dar această hartă nu este un destin.

Faptul că ai învățat în copilărie să te temi de abandon nu înseamnă că vei trăi întreaga viață cu aceeași teamă.

Faptul că ai învățat să te retragi atunci când cineva se apropie prea mult nu înseamnă că nu vei putea construi intimitate.

Faptul că ai învățat să ai grijă de toată lumea înainte de a avea grijă de tine nu înseamnă că vei rămâne pentru totdeauna în acest rol.

Și faptul că ai crescut cu sentimentul că nu ești suficient(ă) nu înseamnă că acesta este adevărul despre tine.

Este ceea ce ai învățat despre tine într-un anumit context relațional.

Iar ceea ce a fost învățat în relație poate fi, treptat, transformat tot prin relație.

Nu putem schimba copilăria. Putem schimba ceea ce facem astăzi cu ea.

Vindecarea nu înseamnă să rescriem trecutul ca și cum lucrurile dificile nu s-ar fi întâmplat.

Nu înseamnă nici să găsim explicații pentru fiecare rană și nici să ajungem într-un punct în care nimic din trecut nu ne mai atinge.

Înseamnă să putem privi ceea ce am trăit fără ca acea experiență să continue să ne conducă, automat, relațiile.

Să putem spune:

„Înțeleg de ce reacționez așa.”

Dar și:

„Astăzi pot învăța să răspund diferit.”

Poate că în copilărie ai învățat:

„Trebuie să mă agăț ca să nu fiu părăsit(ă).”

Astăzi poți învăța:

„Pot cere apropiere fără să mă pierd pe mine.”

Poate ai învățat:

„Dacă arăt ce simt, voi fi rănit(ă).”

Astăzi poți descoperi:

„Există relații în care vulnerabilitatea mea poate fi primită cu grijă.”

Poate ai învățat:

„Trebuie să am grijă de ceilalți ca să merit să fiu iubit(ă).”

Astăzi poți învăța:

„Nu trebuie să mă sacrific pentru a avea valoare într-o relație.”

Poate ai învățat:

„Trebuie să mă descurc singur(ă).”

Astăzi poți experimenta:

„Pot avea nevoie de cineva și pot rămâne, în același timp, un adult autonom.”

Acesta este unul dintre lucrurile esențiale pe care le putem descoperi atunci când lucrăm cu atașamentul:

prima relație ne poate influența profund, dar nu trebuie să fie ultima experiență după care învățăm ce înseamnă iubirea.

Poți construi o altă experiență a relațiilor

Pe parcursul vieții, relațiile sigure pot adăuga experiențe noi peste cele vechi.

O relație în care cineva rămâne atunci când îți este greu.

O relație în care poți spune „nu” fără să fii abandonat(ă).

O relație în care poți avea nevoie fără să fii considerat(ă) o povară.

O relație în care conflictul nu înseamnă sfârșitul legăturii.

O relație în care nu trebuie să fii perfect(ă) pentru a fi iubit(ă).

Uneori, această experiență apare într-o relație de cuplu.

Alteori, într-o prietenie profundă.

Uneori, în relația terapeutică.

Și, treptat, poate începe să apară și în relația cu tine însuți/însăți.

Schimbarea nu înseamnă să devii o persoană care nu mai are niciodată frică, nesiguranță sau nevoie de ceilalți.

Înseamnă să poți recunoaște ce se întâmplă în tine și să nu mai fii obligat(ă) să răspunzi de fiecare dată prin vechile strategii de protecție.

Să poți rămâne aproape fără să te pierzi.

Să poți avea nevoie fără să te rușinezi.

Să poți pune limite fără să simți că iubirea va dispărea.

Să poți primi fără să simți că trebuie să meriți.

Și să poți spune:

„Aceasta este povestea din care vin, dar nu trebuie să fie singura poveste pe care o voi trăi.”

Dacă te regăsești în aceste tipare

Poate că ai citit acest articol și ai recunoscut ceva din propria ta poveste.

Poate te regăsești în frica de abandon.

În dificultatea de a avea încredere.

În tendința de a te retrage atunci când cineva încearcă să se apropie.

În nevoia de a avea grijă permanent de ceilalți.

În dificultatea de a pune limite.

În sentimentul că trebuie să demonstrezi mereu că ești suficient(ă).

Sau poate ai o relație complicată cu mama ta și încă încerci să înțelegi ce ai primit, ce ți-a lipsit și ce ai dus mai departe în relațiile tale.

În terapia individuală EFIT putem explora aceste tipare nu pentru a găsi un vinovat, ci pentru a înțelege ce se întâmplă în prezent, ce emoții se află sub reacțiile tale și ce nevoi de atașament au rămas neauzite.

Programează prima ședință

Dacă simți că anumite răni din trecut continuă să apară în relațiile tale de astăzi, terapia poate fi un spațiu în care să începi să le înțelegi și să construiești un mod diferit de a fi în relație.

Programează o ședință de terapie EFT
📞 0730 587 458

Lucrez cu adulți care doresc să înțeleagă și să transforme tiparele de atașament în cadrul terapiei individuale EFIT, atât în cabinet, în Sectorul 1, București, cât și online.

Informații importante