Renașterea sentimentelor: Cum să construiești relații sănătoase din cenușa traumelor emoționale?
Teoria stresului poate juca un rol esențial în înțelegerea relațiilor de atașament perturbate.
De asemenea, abordările multiple ale teoriei traumei au oferit o perspectivă mai clară asupra modului în care părinții, deși prezenți fizic pentru copiii lor, pot să nu fie disponibili pe plan emoțional.
Conceptul de „traumă psihică” include trei aspecte principale:
1.Situația extrem de amenințătoare și copleșitoare pentru individ (cum ar fi un dezastru natural sau un atac violent).
2.Experiența subiectivă a acestei situații, începând cu o reacție acută de stres care declanșează rapid o gamă largă de răspunsuri fizice și psihice, urmată de o oprire bruscă a acestor reacții (cum ar fi rigiditatea cauzată de șoc, „înghețarea”, etc.) pentru a evita suprasolicitarea sistemului fiziopsihic și decesul.
3.Consecințele pe termen scurt, mediu și lung ale acestei inundații interne și eforturile de a controla suprastimularea.
Astfel, esența unei experiențe traumatice este că individul este complet subjugat pericolului iminent, iar excitația emoțională generată de reacția la stres nu cunoaște limite. Nivelul de excitație internă nu poate fi redus, deoarece amenințarea externă poate crește, amplificând frica până la nivelul terorii de moarte.
În încercarea de a supraviețui acestei experiențe traumatice, procesul de escaladare se oprește brusc la nivel fizic, instalându-se o stare de șoc. La nivel psihic, conexiunea dintre experiența trăită și reacțiile psihice corespunzătoare este întreruptă. Amintirile evenimentelor sunt cât mai mult blocate. Senzațiile corporale, emoțiile și gândurile, separate de eveniment, devin neclare și lipsite de sens. În mod similar, multiplele consecințe ale destrămării unității interioare nu mai pot fi asociate de individ cu evenimentul inițial.
Atâta timp cât o traumă psihică nu este recunoscută și acceptată de către persoana în cauză, de cei apropiați, de medici și de comunitate, vindecarea nu este posibilă. Acest lucru este valabil, de exemplu, pentru numeroasele traume din timpul războaielor, care afectează atât populația civilă, cât și soldații.
Adesea, nici traumele din copilărie nu sunt recunoscute, cum ar fi situațiile în care copiii sunt lăsați singuri în spital pentru perioade lungi, iar indivizii poartă apoi cu ei toată viața frica simțită în acele momente.
Această nerecunoaștere a traumelor psihice duce la efecte de lungă durată, de multe ori nevăzute, care se manifestă sub diverse forme în comportamentul și viața emoțională a persoanelor afectate. De exemplu, un adult care a trăit traume în copilărie poate dezvolta probleme de relaționare, anxietate sau depresie, sau chiar poate recrea inconștient situații abuzive similare celor din trecutul său.
În cazul traumelor psihice, recuperarea și vindecarea necesită un proces complex și adesea îndelungat. Acesta include recunoașterea și acceptarea traumei, procesarea emoțiilor și experiențelor traumatice, și reconstruirea unui sentiment de siguranță și stabilitate internă.
Terapia psihologică, suportul comunitar și, uneori, tratamentul medical pot juca un rol crucial în acest proces.
Prin conceptul de traumă, înțeleg în principal două tipuri fundamentale:
1.Trauma existențială, unde individul experimentează amenințarea directă asupra vieții sale;
2.Trauma de pierdere, cauzată de dispariția bruscă a unei persoane cu care exista o conexiune emoțională profundă.
Se disting, de asemenea, alte două tipuri de traumă ce nu sunt legate de evenimente izolate, ci descriu o stare continuă de vulnerabilitate:
1.Traumele de atașament, în care persoana nu beneficiază de o relație de siguranță și sprijin cu cei cu care are o legătură emoțională;
2.Traumele sistemice de atașament, care se referă la perturbări emoționale grave într-un sistem de atașament, unde abuzul fizic și psihic, incestul și chiar violența mortală sunt inerente.
O descoperire cheie în teoria traumei este că persoanele care au trecut printr-o experiență traumatică au dificultăți în a stabili relații sănătoase și neafectate cu ceilalți, deoarece traumă le-a rupt conexiunea cu sinele și, astfel, își pierd capacitatea de a percepe corect lumea exterioară.
Din cauza pierderii legăturilor emoționale interne și externe, ei nu se mai pot înțelege pe sine și nici pe ceilalți suficient. Percep mediul prin filtrul distorsionat al traumei, afectând în mod negativ în special relațiile emoționale apropiate, precum cele dintre părinți și copii și partenerii adulți.
Astfel, atașamentul și trauma sunt strâns interconectate, deoarece teama extremă lăsată de traumă interferează cu formarea unor relații sănătoase, unde proiecțiile înlocuiesc percepțiile.
Dacă părinții au fost traumatizați la un moment dat, este foarte probabil să le fie dificil să permită dezvoltarea unui atașament sigur cu copiii lor. În locul acestuia, se formează legături nesigure și ambivalente, unde dorința de apropiere alternează cu evitarea și respingerea acesteia. Astfel de modele nesigure de atașament pot conduce la complicații simbiotice.
Trauma atașamentului lasă o amprentă profundă în sufletul unei persoane, ducând adesea la repetarea aceluiași model de bază în relații emoționale apropiate. În relațiile de cuplu se reproduc frecvent modelele confuze și conflictuale stabilite inițial în relația cu părinții.
Această repetare a tiparelor de atașament în relațiile de cuplu este un fenomen complex, care reflectă tendința profundă a individului de a căuta familiaritatea chiar și în situații dăunătoare. Astfel, chiar și într-un context aparent nou și diferit, vechile modele de interacțiune pot fi reactivivate, perpetuând ciclul traumei și al relațiilor disfuncționale.
Este important să înțelegem că, în cazul traumei de atașament, individul a învățat să asocieze dragostea și afecțiunea cu durerea și nesiguranța. Acest lucru îi face să caute inconștient parteneri care replică dinamica relațională familiară, chiar dacă aceasta este toxică. Acest comportament nu este unul conștient sau intenționat, ci mai degrabă un rezultat al condiționărilor interne și al răspunsurilor automate învățate în timp.
Pentru a întrerupe acest ciclu, este esențial ca persoanele care au suferit traume de atașament să recunoască și să proceseze experiențele lor traumatice. Acest proces poate include terapia, care oferă un spațiu sigur pentru explorarea și înțelegerea experiențelor trecute, precum și dezvoltarea unor noi modele de gândire și comportament.
De asemenea, construirea unei conștiințe de sine solide și a unei stime de sine sănătoase sunt pasi critici în stabilirea unor relații sănătoase.
Învățarea de a seta limite sănătoase și de a recunoaște semnele unei relații toxice poate ajuta persoanele afectate să evite repetarea vechilor modele.
În cele din urmă, este crucială dezvoltarea unui sistem de suport robust – fie prin familie, prieteni, grupuri de suport sau comunități profesionale – pentru a oferi sprijin, înțelegere și încurajare pe parcursul călătoriei de vindecare.
Prin confruntarea și depășirea traumei de atașament, indivizii pot învăța să formeze relații sănătoase, bazate pe respect, încredere și dragoste autentică, schimbând astfel cursul vieților lor spre un viitor mai luminos și mai împlinit.
Să vă fie cu folos,
Psihoterapeut Alina Blagoi